seva de taină pe care timpurile o aduc în oamenii născuţi şi trăiţi laolaltă. Natura, ca dimensiune esenţială a creaţiei marelui scriitor, este de provenienţă folclorică şi constituie una dintre laturile fundamentale ale existenţei poporului român. Poetul anonim al doinelor şi baladelor şi-a mărturisit întotdeauna contopirea sufletească cu elementele naturii, sentimentul unei depline fraternizări, în care ploile şi iarba, munţii şi apele, arborii şi vieţuitoarele sunt asociate întru firească participare la bucuriile şi tristeţile, victoriile şi tragediile omului, oferind un fundal grandios, cu aderenţe mitologice, vieţii sale din toate vremurile. Din folclor vine la Sadoveanu şi acea aspiraţie anteică spre natură, ca spre un for al liniştii şi al puterii, al împăcării şi al confesiunii – aspiraţie de un cu totul alt aluat decât fundamentul filosofic tal lui Jean-Jacques, emanaţie intelectuală care-i dă un pronunţat caracter doctrinar şi utopic. Vitoria Lipan – în drumul ei de căutare, când reconstituie tragicul itinerar al soţului său – ascultă deopotrivă glasul oamenilor şi al naturii – ascultă poate mai mult răsuflarea prevestitoare a pădurilor atinse de primăvară şi intuieşte în firavul clopoţel ivit de sub zăpezi şi frunze uscate, un destin a cărui dezlegare se ascundea încă pe aproape.

  În preajma naturii, eroul care-i simte vibraţiile şi adeseori asociază universului ei propriile sale stări de spirit, simte trecând în el calmul tonic şi regenerator, sau îşi descifrează înseşi problemele lui de conştiinţă în ceasuri de mâhnire şi de anxietate.

 

 

          SFÂRŞIT