la iernatic, şi până departe la Crâm, de unde vin cu „burdufuri de bani”, se pricep să-şi sporească turmele şi când este vorba să-şi apere avutul lor se descurcă în lumea autorităţilor şi a orânduielilor moderne. Viaţa lor spirituală se defineşte prin amplitudine şi mobilitate.

  Într-o anume privinţă, Baltagul, cu miturile oiereşti, continuă eposul din balada Mioriţei într-o lumină nouă. Acolo, moartea văzută metaforic -„mireasă” – devenea fuziunea lentă şi calmă cu natura. De aici interpretările despre seninătatea şi resemnarea care ar caracteriza viaţa păstorilor, în Baltagul viziunea este mult mai realistă, oamenii se luptă şi, chiar după ce cad eroic, urmaşii întreprind o adevărată vendetă corsicană de urmărire a tulburătorilor.

  Nechifor Lipan este un voinic de tipul haiducilor şi nu un resemnat fatalist, ca acel „mândru ciobănel tras printr-un inel”, din baladă. Atacat de oameni răi – „dintr-o râpă, la un corn de drum”, pe când venea cu oţia de la Piatra, ciobanul înarmat cu baltag i-a înfruntat măreţ: „Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-au dus.”

  Prin proporţiile impozante, omul şi soţia lui sugerează ideea de eroi prometeici, care înfruntă adversităţile cu tăcută demnitate.

  Ceea ce apare şi mai deosebit în Baltagul este introducerea unei femei dârze, ca eroină de primă mărime. Unii au văzut în Vitoria Lipan -personajul central din Baltagul – o apariţie de o energie rară, amintind personaje din dramele unui Sofocle; a fost pusă alături de Krimhilda din Cântecul Nibelungilor. G. Călinescu o compară cu Anca, din Năpasta lui Caragiaie. Toate comparaţiile au puncte de sprijin logic. Vitoria Lipan este însă mai degrabă o sinteză a virtuţilor feminine, apărând în viziunea poporului nostru ca o proiecţie în ideal. În persoana ei se întrunesc: înţelepciune, cinste, eroism, perseverenţă, calm, încât tipului de cioban delicat din Mioriţa această ţărancă i se suprapune în mod dominator.

  V. Alecsandri a oglindit în seria Chiriţelor tipul unei burgheze ridicole cu aspiraţii de boierie, Duiliu Zamfirescu a idealizat în Saşa pe o reprezentantă a aristocraţiei, M. Sadoveanu a sintetizat în Vitoria Lipan trăsăturile femeii din popor, neînfrântă de mâhniri, echilibrată în dureri şi fericire. Cu toată drama pe care o trăieşte, ea rămâne într-o lumină care denotă o mare tărie de caracter şi conduită egală în faţa neprevăzutului.

  Mai cuprinde Baltagul câteva momente etnografice: un botez, o nuntă şi rânduielile înmormântării în cadru rural. Cortegiul întâlnit de Vitoria în climat alpin la Cruci, este o altfel de nuntă decât cea din alegoria Mioriţei. Ritualul cu vornicei este prins în câteva linii sugestive, pline de graţie şi mişcare: „Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţe şi bondiţe. Bărbaţii împuş-cau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi să alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.”

  Simbolică este prezenţa câinelui, Lupu, acesta indicând vieţuirea ciobanilor alături de animalele credincioase.

  Cu parfum folcloric de o mare frescheţă este vorbirea lentă, cu ocoluri domoale, a oamenilor care se mişcă în romanul Baltagul. Nechifor şi Vitoria îşi priveau pe cei doi copii, Gheorghiţă şi Minodora „cuplăcere”; „Acel glas de dulceaţă (ca şi al tatălui), îl avea şi fecioraşul”; „A avut vreme să coboare la iernatic, la locurile pe care le are năimite”; „Are acesta jălbar o întorsătură de condei cum nu se mai află”.

  Constantin CIOPRAGA, din volumul Omagiu lui Mihail Sadoveanu.

  BACONSKY: Putem spune că, dacă Eminescu a sintetizat liric toate concepţiile şi coordonatele sufleteşti ale poporului nostru, proiectate în raza dezvoltării sale istorice, Mihail Sadoveanu a realizat, pe planul poeziei X 2 epice, universul moral şi sensibil al poporului român în lumina evoluţiei sale. De aici derivă caracterul colectiv al eroului său principal.

  Punctul de plecare al epopeii îl constituie însă timpurile străvechi scito-dace, sugerate prin atmosferă, de pildă în Uvar sau în Nopţile de Sânziene şi chiar în Baltagul, carte de căpătâi în arhitectonica întregii opere. Baltagul, autentic poem al păstoritului şi al transhumantei, are în economia operei lui Sadoveanu menirea de a stabili o punte de legătură interioară între diferitele epoci care apar conturate precis, de a constitui o posibilitate de continuare imaginativă a diferitelor acţiuni, după ce ele se întrerup sau încetează aparent în pagini. Ceea ce e ciudat în această carte e sentimentul vieţuirii în epoci diferite, pe care ţi-1 trezeşte cu toate că elementele de civilizaţie care apar (puşcă, prefect, deputat) ar putea stabili cu suficientă precizie momentul acţiunii. Citeşti şi deodată, ca printr-o ciudată hipnoză, ai impresia că drumul Vitoriei Lipan trece din spaţiu în timp, parcurgând întreaga noastră istorie pastorală sub simbolul Mioriţei, şi auzi cuvântul scriitorului, ca un descântec: „. Rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”. Capacitatea de a supune şi domina timpul, de a juxtapune epoci situate la mare distanţă istorică, vădită pretutindeni în cuprinsul întregii creaţii sadoveniene, e o manifestare a acelui neobişnuit instinct al timpului, atât de caracteristic lui Sadoveanu. Nimeni în literatura noastră n-a realizat o prezenţă atât de vie a timpului, care este aproape un personaj în scrisul său, amintind zeităţile epopeii homerice.

  Caracterul popular al epopeii sadoveniene provine din însuşirea profundă a elementelor de gândire şi de sensibilitate proprii poporului nostru, aşa cum se manifestă ele în creaţia sa artistică. Procesul de trecere a folclorului literar în forme superioare de artă cultă, care a cunoscut o primă mare etapă a sa în opera lui Eminescu, cunoaşte cea de a doua mare etapă, o dată cu apariţia lui Mihail Sadoveanu. Dragostea, viaţa, moartea sau trecerea vremii, toate capătă deopotrivă substanţa folclorică elementară,