care omul va fi evoluat, ambii reconstituind cultural această sete a obârşiilor, acea „nostalgie des origines” de care vorbeşte Mircea Eliade. Deci Sadoveanu apare, alături de Eminescu, drept un mare romantic, prin atitudine.

  Paul ANGHEL, din volumul Nouă arhivă sentimentală, 1975

  CIOPRAGA: Un motiv folcloric derivat din Mioriţa stă la temelia romanului Baltagul, apărut în 1930, la doi ani după Hanu-Ancuţei. Ca şi în Mioriţa, şi aici, doi ciobani râvnesc la oile altuia, oierul Nechifor Lipan, pe care-1 doboară când le vine bine şi-1 aruncă în fundătură de munte. Apoi turmele mortului şi le împart. Cartea este dezvoltarea miturilor legate de păstorit, în climat alpestru, scriitorul desfăşurând interpretări care ţin de etnografie şi de psihologia vechilor ginţi de păstori. Obiceiurile sunt transmise ca legi nescrise peste generaţii, anotimpurile curg antrenând ritualuri şi practici care marchează la date dintr-un calendar păstoresc, tot nescris, evenimente în viaţa oierilor.

  Este vorba de un automatism al existenţei în care elementul dominant îl deţine tot oieritul. Oamenii i se subordonează: la cutare dată trebuie să se producă migraţia din sate la munte, în altă zi, dinainte ştiută, trebuie să purceadă la adăpost sigur. Experienţa neînregistrată duce la o pietrificare ce exclude alternativele şi posibilităţile ieşirii din regulă.

  În spiritul acestor străvechi norme biologice şi etice, Vitoria ştie că soţul trebuia să treacă prin cutare locuri, la anumit timp: „înspre soare/e acela care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nichifor Lipan, cugetă Vitoria. Aicea s-a oprit şi el şi s-a uitat departe”. Şi astfel inteligenta munteancă recompune ipotetic întreg drumul soţului ucis, cu popasurile şi orânduielile lui.

  Coordonate etnologice şi psihologice ca acestea nu pot să creeze decât un mediu în care evoluează oameni aspri, de o rigiditate care exclude ideea vreunei schimbări de caracter. Nichifor Lipan îşi bătea femeia „aşa de aprigă şi îndârjită”, dar ea „îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată cu dracii pe care îi avea”. Determinismul moral şi statornicia rituală a ocupaţiilor oiereşti, expresie aproape mitică a vechilor practici şi credinţe – ajută pe Vitoria Lipan, soţia ciobanului ucis, să afle urmele făptaşilor, deşi drama s-a petrecut în singurătăţi alpine.

  Legea morală este fixată aici ca în bronz în proverbe care intervin des în vorbirea eroilor, ca în scrierile altui muntean, Creangă. Un fragment de dialog între Nichifor Lipan şi soţia lui arată abundenţa aluziilor la experienţa tradiţională. Replicile au vioiciunea unui duel verbal:

  — Nimene nu poate sări peste umbra lui.

  — Ce vrai să spui cu asta? Îl întreba navastă-sa Vitoria, privindu-lpieziş.

  — Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit.

  Nevasta înţelegea ceva, dar era bănuitoare ca orice femeie şi deprinsă să răsară la orice înţepătură.

  — A fi cum spui, bădica; dar cel ce spune multe ştie puţine„. „Munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”, cugetă Vitoria Lipan.

  Tradiţia este pentru neamul Lipanilor sinonimă cu legea. Vitoria se arată refractară şi neînduplecată în privinţa tentaţiilor moderne, care ar putea-o abate pe fiica ei, Minodora, de la făgaşul bătrânesc. Cuvântul „domnişoară”, adresat acesteia de un admirator, este pentru Vitoria Lipan echivalentul unei injurii („râsul satului”), deşi fata o încredinţează cu candoare: „asta nu-i nici o ruşine; acuma aşa se spune”. Inovaţiile de provenienţă citadină – „coc, valţşi bluză” – devin sacrilegii: „Nici eu nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău „.

  Drumurile Vitoriei în munţi, când pleacă după merinde, se fac cu cinci căluţi. „Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; ceilalţi veneau în urmă cu capetele plecate şi cufrâiele legate de cozile celor dinainte „ – totul ca într-un tablou etnografic tipic. Derogarea de la orânduiala împământenită este de neconceput. Migraţia oilor urmează semne meteorologice pe care oamenii le descifrează cu uşurinţă: „De ce ai venit aşa devreme-acasă?” întâmpină Vitoria pe ciobanul ei, Mitrea., Apoi am văzut că pogoară oameni mulţi din poieni oile şi vacile. Le-am pogorât şi eu. Zice ca are să vremuiască.

  Cine spune asta?

  Spun oamenii. Am văzut şi eu dumbravencile zburând în cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar măi ales m-am uitat la un nour către Ceahlău. Nourul acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. „

  Cadrul fizic şi sistemul economic patriarhal par încremenite ca şi munţii: „Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boierebista, craiul nostru cel de demult; stăpâniri se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră. „ (p. 47), Primitivismul pare a fi total şi inflexibil; „La noi nu este nici primar nici jandar.”

  Fixarea în tradiţie compune însă şi un tablou primitiv, cu detalii superstiţioase, retrograde. Ca să-1 scape de moarte, pe când Nichifor Lipan era de patru ani şi bolnav de hidropică, părinţii l-au vândut pe fereastră, „ luând preţ bun pentru el un bănuţ de aramă”. O vrăjitoare i-a descântat şi i-a schimbat numele (iniţial Gheorghiţă), „ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea „.

  Minodora aruncă gunoiul afară în faţa soarelui: gestul este osândit cu ameninţări. „N-ai mai învăţat rânduiala? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun, de când îţi umblă gărgăunii în cap şi te cheamă domnişoară!” (p. 18), „Cucoşul dă semn de plecare”. Semne i se arată Vitoriei şi în vis, vestindu-i moartea soţului. Numele diavolului este înlocuit printr-o perifrază eufemistică: „cel cu nume urât”. „Dacă-i spui şi n-apuci a-ţiface cruce cu limba, îţi ia graiul”. Observând o căţeluşă la vrăjitoarea Maranda, Vitoria gândeşte că-i „dânsul” – diavolul: „trebuie să aibă dinfişori de criţă, pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagră”.

  Împietrirea în fondul ancestral de mituri şi superstiţii contrastează totuşi cu iniţiativa şi dinamismul acestor oameni ajutaţi de cugetare limpede şi sânge fierbinte. Ei se mişcă până în şesurile Jijiei,