prin cea mai simplă poveste, o poveste care cuprinde începutul şi sfârşitul printr-un singur destin. Că povestea reîncepe acolo unde se sfârşeşte, prin grija unei femei de a se reînscrie ritmurile cosmice – aducerea oilor la păşunea de vară, pregătirea unei nunţi, care urmează firesc îngropăciunii. Ce simplu, putem spune, încape întregul univers între Dome, apa Bistriţei şi apa Prutului, ce puţini oameni în această poveste, cum ştiu oamenii să rezume prin scurtul lor destin, atât de enigmatic, enigmatica poveste a lumii, care rămâne eternă prin nişte mari ritmuri, aceleaşi pretutindeni.

  Pentru a duce până la capăt experienţa, să deschidem Biblia, cartea întâi, întâiele versete: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.”

  Să deschidem acum cartea indiană, Rig-Veda, o carte poate ceva mai veche, la acelaşi capitol al Facerii, asemănător celui biblic: „La-nceputuri universul a fost apă. Numai apă/Val în neastâmpăr, undă, dar supusă unui gând/– „Cum pot face oare, cum, ca să-mi înmulţesc fiinţa, /s-o renasc nemăsurată, înmiindu-mă?„ Curând/Curând însă Duhul Apei a căzut în remuşcare. /Înfrânarea puse flăcări în al apelor vâltor. /Şi din calda îndomnire a fiinţei care-i apa, /Se ivi un ou de aur luminând strălucitor.”

  Trecând într-un alt colţ al lumii, pe continentul sud-american, să deschidem o altă carte fundamentală, aparţinând unei culturi dispărute – Cultura Maya – cartea numindu-se în limba aborigenilor Popol Vuh: „Şi au zis strămoşii: „Dar sub arbori şi liane va fi doar tăcere? Se cuvine ca de-acum înainte să fie cineva care să le păzească!„. Şi-n aceeaşi clipă au fost creaţi cerbii şi păsările. „Tu, cerbule, au spus strămoşii, vei dormi în luncile râurilor şi-n rovine. Voi, păsări, veţi sălăşlui în arbori şi în desişurile de liane.„ Şi fiind dusă la capăt facerea tuturor animalelor cu patru picioare şi a păsărilor, li s-a spus de către Creator, de către Modelator, de către Strămoşi: „Vorbiţi, ţipaţi, ciripiţi, gânguriţi, chemaţi şi daţi zvon fiecare după seminţia sa, după rânduială fiecăruia”. Aşa li s-a spus cerbilor, păsărilor, pumelor, tigrilor şi şerpilor.

  Trei texte, primul de o sumbră simplitate sacerdotală, al doilea ţintind abisurile abstracţiunii, al treilea desfăşurând feeria tumultuoasă şi concretă a existenţei, toate trei unite printr-un ce impersonal, prin tonul eliberat cu care se spun adevărurile absolute, acele adevăruri sau fapte care transgresează graiul şi care, la fel de bine, s-ar putea întruchipa în piatră sau cânta. Baltagul lui Sadoveanu face parte din această familie de texte, nu atât prin naraţiune cât prin ton.

  Ca să cuminţim lucrurile, vom spune: iată o poveste clasică, a unui clasic de oriunde. Iată o poveste cu înţelepciune, iar înţelepciunea e mai mult decât clasică, precede arta şi filosofia, vine dintr-un orizont arhaic de cultură, din orizontul marilor şi străvechilor culturi umane, cărora le aparţine şi autorul nostru. Iată o poveste scrisă într-o limbă aproape rituală, care se scuteşte de a fi tradusă, dacă e bine citită, o limbă suprem muzicală, care pare a nu fi a autorului, ci a unei culturi fără descendenţă, întru atât e de solemnă, fermecătoare şi stranie, simplă şi somptuoasă, urcând din străfundul memoriei noastre lingvistice, din orizontul difuz în care sonurile ies din somn ca să devină muzică, să fascineze, ca apoi să recadă în somn. Pe anume registre limba lui Sadoveanu are un efect suav adormitor, prin sugestivul ei, ca o expiere depărtată de orgă. Sunt doar câteva însuşiri, bătătoare la ochi, ce s-ar impune imediat, socotesc, ascultătorilor acelora îndepărtaţi, care ar auzi pentru întâia oară de Sadoveanu şi de arta lui. Cum să-1 privim, totuşi, pe Sadoveanu, ca să ne facem comprehensibili unui lector străin?

  În cuprinsul literaturii române, cea mai comodă şi cea mai elementară aşezare este desigur cea cronologică, cea pedestru temporală, de manual. Sadoveanu ocupă, prin uriaşa lui operă, secolul al XX-lea al prozei române. El parcurge acest veac asemenea unui fluviu, cu indiferenţa sau puterea cu care marile fluvii ignoră sau modifică geografia. Deci, prima precizare, o geografie a prozei române modificată în sens sadovenian, o alta pe care înrâurirea maestrului n-o atinge – linia Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi, într-un fel, Rebreanu – în sfârşit, geografia operei lui ca atare, care, mie unuia mi se prezintă suspendată, autonomă, indiferentă la timp, adică supusă doar timpului său interior. Cu aceasta introducem o paranteză: un autor mare este întotdeauna un creator de timp, un Cronos sui generis, care ne propune o atitudine independentă, dar în acelaşi timp universal valabilă faţă de vreme. Reîntorcându-ne la interpretarea consacrată genealogic, Sadoveanu se explică simplu: el vine – se spune – din marii cronicari, în filiaţie directă cu vigoarea aspră a lui Grigore Ureche, cu tragismul rece al lui Miron Costin, cu farmecul savant al lui Neculce, ca să sară direct în fabulosul lui Creangă, iar de aici în sine însuşi. Nişte mari experienţe de simţire şi limbă ar fi precedat, orogenetic, apariţia lui Sadoveanu.

  Pornim prin a propune o altă aliniere.

  — Eminescu. Afinităţile între cei doi titani, Eminescu şi Sadoveanu, sunt atât de mari încât ei comunică nu numai prin altitudinea artei dar şi printr-o consubstanţialitate de atitudine. Iat-o: toţi cei care i-au precedat pe cei doi erau indiferenţi la natură sau descriptivi, ca Alecsandri, Proza noastră de la Neculce la Creangă nu vede frumosul natural, îl consemnează stereotip, localizează numai, fără să perceapă spaţiul viu care înconjoară omul, ambianţa cosmogonică în care acesta evoluează, ca parte dintr-un întreg, adesea ca o infimă parte. Atitudinea este nouă şi o fixează în plan universal romantismul, acel romantism care se vădeşte iubitor de natură şi paseist. Deşi nouă, această atitudine actualizează sau revalorifică, desigur subconştient, o percepţie cu mult mai veche care ţine de cosmogonia omului primitiv, a omului culturilor tradiţionale ce cultivă mitul edenului prim. Eminescu şi Sadoveanu sunt cei doi mari primitivi – în sensul superior, adică prin covârşire culturală – ai literaturii noastre, unul cultivând nostalgia naturii, fuga consolatoare spre acest eden, celălalt cântând degradarea edenului primar în