pentru ca valorile ei să se desfăşoare în continuare fără spectrul terifiant al fricii, fără crispări şi oscilaţii, trebuie ca echilibrul cosmic descumpănit o vreme prin dispariţia subită, absurdă a lui Nechifor Lipan să fie restabilit, trebuie ca adevărul să fie cunoscut în toată cruzimea lui, dezvăluit şi, făcându-se cele de cuviinţă pentru liniştea mortului şi mai ales a viilor, să fie reinstaurate ritmurile eterne şi recâştigată liniştea sufletească, în absenţa căreia viaţa devine un calvar şi existenţa nu mai are rost. [.]

  Pornind de la Mioriţa, romanul lui Sadoveanu ajunge la o „finalitate” contrară celei a baladei. Căci, în timp ce ciobanul din poezia populară, mai metafizic, are o „dorinţă” (care se întinde pe aproape trei sferturi din lungimea ei), anume aceea de a fi îngropat „pe-aici pe aproape”, „în dosul stânii”, să-şi „audă cânii”, transfigurându-şi apoi posibila moarte într-o nuntă pentru mângâierea bătrâneţilor maicei sale, „cu brâul de lână”, nu numai că Nechifor Lipan, ciobanul cu îndeletniciri mai practice din Baltagul, nu-şi exprimă un asemenea testament, dar familia lui, soţia, în speţă, nu este câtuşi de puţin preocupată de a-1 înhuma „undeva pe-aproape”, ci face formalităţile de rigoare acolo unde îi găseşte rămăşiţele pământeşti, îşi face „datoria” şi nimic mai mult. Atenţia ei se concentrează aproape exclusiv pe cealaltă „datorie”, pe datoria faţă de viaţă, faţă de destin. Familia ei, colectivitatea arhaică în care trăieşte, cu gesturi cvasi-mecanizate, conştiinţa ei au nevoie de echilibru şi certitudine, de adevăr pentru a-şi continua existenţa. Climatul, absurd, de incertitudine, de teamă şi ne-adevăr este incompatibil cu modul lor de a trăi. Ei trebuie „să rămână”, aşa cum spune Demiurgul în preambulul cărţii, „cu ce au”. Şi tocmai de aceea ceea „ce au” îşi apără cu tenacitate şi înverşunare. Refuzându-şi orice inserţie de imaginar, romanul circumscrie clasic chintesenţa filosofiei etice a lui Sadoveanu.

  Fănuş BĂILEŞTEANU, Introducere în opera lui Miha.il Sadoveanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 261 – 266.

  GEORGESCU: Poate fi înţeles Baltagul ca roman de dragoste? Într-un anume sens, da; fiindcă mobilul ascuns al acţiunii lui spectaculoase este iubirea, o iubire ce, în lumina tragicului, se manifestă ca durere. Or, tocmai acest mobil, cel mai puternic, al epicii Vitoriei, de natură pasională, este şi cel mai ascuns: el este exprimat cu avariţie, dar fără echivoc: „Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe. Ar fi trebuit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui decât numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră.

  PAUL GEORGESCU, Polivalenţa necesară, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 21.

  ROTARU: Aşezarea paratactică a propoziţiilor şi frazelor, oralitatea lor (nu însă cea cotidiană) prin excelenţă, dar şi o anume solemnitate cerută de poveste şi provenită din exprimarea sentenţios-naivă, ca de carte veche populară, lasă impresia netedă că nu Sadoveanu povesteşte, ci un cântăreţ popular fabulos. Se înţelege, naraţiunea nu urmează întocmai aşa peste tot, odată introducerea făcută, trebuind să se intre în amănuntele istoriei, care merg până la dialog. Însă Baltagul se citeşte sub această cheie rapsodică. Astfel că nu numai ceea ce se spune este de luare-aminte, ci şi modul cum se spune rămâne interesant. În această detaşare lirică stă de fapt întreaga artă a lui Sadoveanu.

  Ion ROTARU, Analize literare şi stilistice, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1972, p. 323.

  CIMPOI: Dacismul sadovenian este o dimensiune esenţială, marcând profesiunea spre organic, natural, primordial, pândit însă, ca la Emi-nescu, de viaţa pătimaşă şi acaparantă a istoriei. Lumea istoriei civilizaţiei şi lumea primordiilor, a închipuirilor aurorale se întâlnesc tragic în Creanga de aur, operă reprezentativă. Kesarion Breb este un portavoce al Daciei protoistorice, dominat de viaţa spiritului, după cum Vitoria Lipan este deja mesagera universului mioritic, terorizat de istorie şi de acţiunile de încălcare şi tulburare a rânduielii etice şi naturale, a ciclului cosmic al evenimentelor. Atât unul, cât şi celălalt personaj, îşi asumă, cu abnegaţie şi fermitate, suprimarea unei rupturi ce ameninţă legea sacrului. Cele două drumuri – al magului prin Imperiu şi al ţărancei muntence în lumea oierilor criminali – la care se adaugă şi drumul abatelui de Marenne prin tărâmul mioritic, sunt restauratoare de ordine naturală vegheată de ochiul atoatestăpânitor.

  Mihai CIMPOI, Sfinte firi vizionare, Chişinău, CPRI „Anons S. Ungurean”, 1995, p. 171.

  ANGHEL: Odată, în timpul unei călătorii spre Paşcani, am fost ispitit de un demon: ce-ar fi dacă aş nimeri nu în târgul care 1-a dat lumii pe Sadoveanu, şi, în general, între prietenii şi admiratorii săi, ci altundeva, la capătul lumii, între necunoscuţi, între nişte oameni care nu ştiu limba românească, nu ştiu nimic despre România şi despre Mihail Sadoveanu. Ce m-aş face, mi-am zis, dacă ar trebui să le vorbesc unor asemenea ascultători, mai ales dacă mi s-ar impune ca în cursul expunerii mele să nu fac nici o referinţă lăturalnică, fiind obligat să explic o ţară, o cultură, o literatură printr-un singur nume: Mihail Sadoveanu! Ce m-aş face? L-aş deschide pe Sadoveanu. Aş citi prima pagină din Baltagul: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.

  Pe ţigan 1-a învăţat să cânte cu cetere şi neamţului i-a dat şurubul.

  Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: tu să faci o lege [.]

  A chemat pe ungur cu degetul [.]

  S-a înfăţişat şi turcul [.]

  Sârbului i-a pus în mână sapa [.]

  A poftit pe boieri şi domni Ia ciubuc şi cafea.

  La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

  — Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?”

  Ce vom observa, fie şi din acest scurt pasaj, scurtat pentru uzul demonstraţiei? Că bucata e traductibilă, în orice limbă, că povestea e comprehensibilă universal, că fragmentul de umanitate pe care ni-1 înfăţişează Sadoveanu, această lume de ciobani, dă sama – cum ar spune Domnia Sa – de destinul unui întreg neam care se face înţeles