palpitantă, fără ocolul lirice, fără acele goluri pe care firea contemplativă a lui Sadoveanu li lasă de obicei în ţesătura narativă; în sfârşit, ce puţin sentimental este de data aceasta, scriitorul, punând în centru o femeie inteligentă ş calculată, care acţionează de la prima până la ultima pagină şi a care justiţie nu se bazează pe sentiment, ci pe interesul economic. Dacă urmărim a raporta romanul Ia baladă, se cade să spunem şi că Sadoveanu sacrifică marele ritm al transhumantei pentru un fapt divers, pentru un accident; demitizează situaţia originară, privind dintr-un unghi deloc poetic evenimentul ritual. Baltagul e un roman realist în sensul cel mai propriu şi poate fi citit ca atare.

  Iată, întâi, viaţa în gospodăria Lipanilor, în pragul iernii, şi când stăpânul întârzie să se întoarcă din drumurile lui. Totul e zugrăvit cu atenţie, fiecare lucru aşezat la locul lui. Sadoveanu ştie să fie obiectiv şi precis. Argatul revine din poieni, cu oile şi vacile, mai devreme decât de obicei, fiindcă ameninţă a ninsoare. Minodora aprinde focul şi pune de mămăligă. Mitrea îşi caută în pod straie groase. Gospodăria toată pare în alarmă. Printre gândurile şi semnele ei, Vitoria are timp să alerge la preot şi la baba Maranda, ca să se sfătuiască, să certe pe Minodora pentru idila cu băiatul dăscăliţei lui Topor, să trimită scrisori către ciobanii din bălţi şi să pună la cale plecarea. Tot ce face Vitoria e temeinic şi bine gândit. Nu ţine acasă banii luaţi pe oi, de teama hoţilor. Merge la autorităţi, la btserică, scrie cereri, ştiind, în sinea ei, de la început, ce are de îndeplinit de aici înainte. E de remarcat mereu lipsa iluziilor şi a prejudecăţilor la această femeie simplă. Mişcările îi sunt conduse mai puţin de obişnuinţă şi de ritualuri decât de un plan pe care 1-a întocmit în mintea ei. Viselor şi semnelor le dă un înţeles cât se poate de limpede. Se îndoieşte cu ironie de vrăjile Marandei, pe care o consultă totuşi spre a nu-şi imputa vreodată că a omis un lucru cât de mic. Trăieşte într-o lume crudă şi se aşteaptă la orice rău. Se împărtăşeşte nu atât din spirit religios, cât pentru a se curaţi „de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”. Pune în totul aceeaşi grabă şi hotărâre de om care are o treabă de făcut şi vrea s-o facă. „Vitoria suspină, bătu metanie sărutând lespedea de piatră şi se înălţă în picioare. Pentru dânsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui Gheorghiţă cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua aceea o mulţime de trebi şi daraveruri. „ Nimic în plus, nici un gest de prisos. Stăpânire de sine. Acţiune.

  Drumul însuşi în căutarea lui Lipan decurge la fel. Opririle sunt alese în locuri anume, pentru împrospătarea informaţiei, oamenii traşi de limbă cu abilitate; Vitoria ştie când şi cu cine să piardă o oră, ce se cuvine fiecăruia pentru bunăvoinţă, îşi dă seama îndată cine e prieten şi cine, duşman; la canţelaria din Vatra Dornei sau la cârciuma domnului Macovei îşi urmăreşte cu aceeaşi tenacitate planul de a găsi urma soţului ei. Nimic n-o poate opri: nici oboseala, nici ostilitatea vremii („Când am intrat în sat la Fărcaşa, deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după el nouri negri şi vârtejuri de ninsoare”), nici privirile strâmbe ale oamenilor. Romanul înfăţişează la tot pasul aceeaşi lume fără farmec sau măreţie, hărţuită de griji, nepăsătoare şi dură. Foarte puţine sunt personajele „sadoveniene”: locul ciobanilor înţelepţi l-au luat negustorii de oi, pe al ţăranului cuminte, aşezat şi harnic, parvenitul fără scrupule; satele sunt „stricate” de noile raporturi sociale (acţiunea se petrece în 1924). Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimentalism decât în acest roman despre care Perpessicius afirma că „poartă un accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic”! Şi nicăieri n-a descris cu mai profund realism schimbarea lumii, năruirea societăţii patriarhale şi idilice prin invazia capitalismului decât în acest roman ce ar fi întemeiat, după vorba lui Călinescu, pe „automatismul vieţii pastorale”! Vitoria nu urmează calea transhumantei, fiindcă Nechifor a fost ucis într-un loc neprevăzut, unde-1 dusese negoţul, şi unde nu mai fusese decât o singură dată, cu ani în urmă. Ce este deci necesar în împrejurarea şi locul morţii sale? G. Călinescu merge până la a spune (în Prefaţa din 1961 la Romane şi povestiri istorice): „Păstori, turme, câini migrează în virtutea transhumantei în cursul anului, în căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se în munţi, la date întru veşnicie fixe. În privinţa dispariţiei oierului, oamenii fac fel de fel de presupuneri, dar Vitoria, care cunoaşte calendarul pastoral, le respinge. Lipan nu poate face în cutare lună decât asta şi asta. Mişcarea este milenară, neprevăzutul este exclus, ca şi migraţia păsărilor. În stilul său unic, Mihail Sadoveanu zugrăveşte toate aceste ritualuri ale vieţii primitive, determinate numai de revoluţiunea pământului şi în care iniţiativa individuală este minimă.” Un singur lucru este în realitate legat de nerespectarea calendarului pastoral: întârzierea lui Nechifor. Restul este la fel de imprevizibil ca un eveniment de roman poliţist. Poate fi presupus, nu e deloc sigur. Numărul posibilităţilor fiind limitat, rămâne îndeajuns de mare ca să fie nevoie de un calcul şi de o tactică spre a-1 reduce. Vitoria n-are însă cum căuta veriga lipsă dintr-un lanţ de împrejurări, fiindcă acest lanţ este arbitrar. Ceea ce ne frapează în roman este, tocmai, inexistenţa regulii şi a ritmului; compensată de iniţiativa personală a Vitoriei.

  Iar această iniţiativă face dintr-o ţărancă simplă un extraordinar detectiv. Ultimele capitole ale romanului, de când ea a prins un capăt al firului, sunt captivante mai ales prin jocul deducţiilor acestei femei fără ştiinţă de carte, dar în stare să citească pe chipul şi în gesturile oamenilor ca într-o carte.

  NICOLAE MANOLESCU, Sadoveanu sau utopia cărţii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 155-161.)

  BĂILEŞTEANU: Pornind de la mitul mioritic, Sadoveanu explorează un caz tipic nu atât vindicativ, cât justiţiar şi de adâncă omenie. Pentru ca viaţa să continue,