George GANĂ Studiu analitic al „Baltagului”, în voi. Miha.il Sadoveanu, „Baltagul”, Bucureşti, Editura Albatros, seria „Texte comentate Lyceum”, 1972, p. 31-34.)

  MANOLESCU: Primul lucru notabil scris despre Baltagul este cronica lui Perpessicius din anul apariţiei romanului: descoperim în ea aproape toate observaţiile importante de mai târziu. Ele se pot reduce la două, esenţiale: că scrierea are caracter mitic-baladesc, zugrăvind o civilizaţie pastorală milenară; şi că Vitoria Lipan săvârşeşte un act justiţiar, încărcat de semnificaţii moral-religioase. Perpessicius spune: „A fi păstrat acestei povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral – iată în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului”. Şi: „. Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteanca, văduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei, răpus de lotrii ciobani. Sunt comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştineasca înmormântare – în aceeaşi măsură în care Antigona înfruntă pe Creon şi merge, cu bună ştiinţă, la moarte, dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea mormântului”. Această a doua idee se va simplifica ulterior la un înţeles strict etic: împlinirea ritualului religios va lăsa locul răzbunării crimei, Vitoria devenind dintr-o eroină de tragedie supusă fatalităţii condiţiei ei (ca Antigona) un simbol al ţărăncii oneste care aplică până la capăt, cu tenacitate, un „mandat etic”. G. Călinescu apasă şi el pe „intriga antropologică”, pe descrierea societăţii arhaice, milenare, pe nota tipică a personajului principal care „nu e o individualitate, ci un exponent al speţei”. Dacă nu se poate vorbi de roman este, după opinia criticului, tocmai fiindcă lipseşte elementul individual în psihologie iar gesturile sunt ritualizate. Însă mai departe G. Călinescu face Vitoriei acest extraordinar portret, greu de aşezat în relaţie cu premisele propriei analize: „în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta şi aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă poliţienească se desfăşoară, în stil ţărănesc, bineînţeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria dovedeşte luciditate excesivă. Autoritatea, în persoana subprefectului, n-are altceva de făcut decât să confirme intuiţia poliţienească a femeii. Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării.” Dar, dacă e aşa, nu avem cea mai bună dovadă că Vitoria sparge tipul, fiind de fapt o individualitate? Ceea ce lui G. Călinescu i se pare „complicare a situaţiei cosmice” iniţiale, prin aspectul poliţist, nu formează în definitiv chiar abaterea de la regulă, de la norma societăţii pastorale, atât în planul acţiunii cât şi în acela al psihologiei? „Prea multă îndârjire din partea unei femei”, constată criticul însuşi, după ce a găsit comportarea Vitoriei excesivă, comparabilă cu a Ancăi din Năpasta. Contradicţia persistă până astăzi, cel care a voit s-o explice fiind Paul Georgescu (Polivalenţa necesară). El a căutat să împace elementul ciclic-milenar („o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt reglate ca mersul stelelor, al soarelui şi lunii”) cu acela social-istoric („Sadoveanu confruntă societatea bazata pe bani, pe acumulare şi posesiune, cu societatea pastorală, producătoare de bunuri, sobră.”) şi, în al doilea rând, fatalitatea transcendentă a mandatului Vitoriei („opreşte viitorul, ca şi când ar opri cu mâna mersul unui pendul, până când lucrurile pot intra în mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului”) cu spiritul foarte omenesc de răzbunare care o animă pe eroină („actul de justiţie. Are o duritate umană, nu transcendentală”). Ar rezulta un „polimorfism” al cărţii, realistă şi simbolică totodată, roman poliţist şi parafrază cultă a Mioriţei. Pentru ca, în sfârşit, Ion Negoiţescu să renunţe cu totul la cea de a doua latură şi să vadă în Baltagul „epura naturalismului de şcoală şi de vocaţie” în opera lui Sadoveanu, roman demitizant, opus bunăoară Crengii de aur, care mitizează. „. În Baltagul, concepţia moral şi liric metafizică din Mioriţa e sistematic eludată. Preluând datele strict epice ale baladei populare, Sadoveanu s-a îndepărtat mult de mitic (de misterul ei liric, de spiritualitatea ei enigmatic ancestrală). Să nu ne înşele cadrul oarecum arhaic. Meritul artistic al lui Sadoveanu constă în abilitatea de a nu se lăsa ispitit de mitul pe care-1 cunoaşte prea bine şi de a nu fi confundat nivelurile stilistice.” Mi se pare perfect adevărat (şi am ajuns la un rezultat asemănător înainte de a citi studiul lui I. Negoiţescu), chiar dacă „naturalism” e un termen oarecum exagerat aplicat aici. În acest sens, apoi, trebuie reinterpretată nu numai acţiunea propriu-zisă a romanului (aproape toate datele sunt la Ion Negoiţescu), ci şi personalitatea Vitoriei Lipan.

  Ceea ce induce în eroare de la început în Baltagul este aşadar alegerea, ca pretext epic, a situaţiei din balada populară: doi ciobani ucid al treilea ca să-i ia oile. Fără îndoială, Sadoveanu ar fi putut să rescrie proză Mioriţa, valorificând aspectul mitic, şi e de mirare că n-a făcut-multe din marile lui cărţi sunt rescrieri, parafraze, conţin adică un substi livresc. Iată însă că în acest caz a preferat să scoată dintr-o baladă i roman pur şi simplu. Nu s-a insistat destul nici pe realismul Baltagul nici pe paradoxul ce rezultă de aici. E clar, totuşi: Sadoveanu n-a dat cu imaginaţiei poetice, ci observaţiei; a restrâns descrierea, dezvoltând acţiunea; în locul unor personaje simbolice, trăind în spaţiul legendelor veci şi al miracolului, a zugrăvit caractere, puternice, variate sau pitoreşti; § toate acestea, într-un roman a cărui materie primă părea atât de potrivii pentru poezie şi simbol. Nu e uimitor? Probabil singurul roman obiectiv care i-a reuşit lui Sadoveanu se inspiră direct dintr-o baladă. După cur e sigur că, dacă Mioriţa n-ar fi existat, s-ar fi observat mai demult (sau s-ar fi dat importanţa cuvenită) câteva lucruri: ce meticulos este înfăţişat satul de munteni, în primele capitole, fără urmă de poezie în raporturile dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri; cât de substanţial epic est romanul în totul, cu o acţiune densă, rapidă,