aproape fără ştersături, că-1 pune în plic şi-1 trimite aşa cum se află la editură” (Profira Sadoveanu, loc. cit.). Sadoveanu a avut întotdeauna, e adevărat, o uşurinţă a scrisului neobişnuită (numai Iorga îi poale sta alături), care explică productivitatea lui neobişnuită: scrierea unei cărţi, aflăm din Memoriile lui Demostene Botez, dura 20-30 de zile. E însă o uşurinţă mai mult aparentă: creaţia propriu-zisă, elaborarea operei precedă la Sadoveanu scrierea ei, care e un act secundar, uneori de simplă „transcriere” din memorie. „Frază cu frază, în gând, am compus cele dintâi nuvelete [.]. După ce alcătuiam astfel acestora întregul text şi-1 memorizam, îl murmuram ca să-1 aud cum sună, apoi îl treceam pe hârtie.” E un tip de activitate creatoare, altul decât cel reprezentat de Rebreanu, de pildă, care umplea multe hârtii cu note pregătitoare, revenind, ştergând şi adăugând mereu, şi opus, am zice, felului de a scrie al lui Arghezi, care mărturisea: „sunt incapabil să rostesc un gând dacă nu ţin de vârf un băţ cu cerneală”. Muţenia proverbială a lui Sadoveanu, semn al retragerii în sine, şi impasibilitatea lui ca vânător şi pescar au o legătură certă cu acest fel de activitate creatoare desfăşurată mai mult departe de masa de lucru decât în faţa hârtiei albe. [.]

  Structura naraţiunii e determinată de semnificaţia intenţionată a cărţii: a înfăţişa o societate de tip arhaic şi un individ reprezentativ al ei, lumea muntenilor şi pe Vitoria Lipan. (Celelalte personaje se definesc prin raportare la aceste repere.) Toată arta scriitorului, în ce priveşte compoziţia, stă în firescul întrepătrunderii continue a acestor doi termeni. Putem delimita, urmând linia naraţiunii, trei părţi: I – de la început până la plecarea în căutarea lui Lipan (cap. VII); II – de aci până la găsirea mortului (cap. XIII) şi HI – din acest punct până la sfârşit. Cartea începe prin a vorbi despre păstori (vechimea, felul de viaţă, psihologia – fixate într-o sociogonie mitică), apoi despre Lipan (trecerea se face simplu: „Povestea asta o spune uneori Nechifor Lipan”) şi despre familia lui (într-o scenă dialogată din care reţinem limbajul impersonal şi firea aspră, „aprigă” a eroilor, elemente care-i arată în ce au strict exponenţial). Cele două nivele ale naraţiunii au fost repede indicate – într-o ordine semnificativă – diferenţierea lor e iniţial minimă. Ea începe să se precizeze în scena următoare, în care e înfăţişată Vitoria, prin schiţarea efectivă a celui de al doilea nivel narativ (portretul eroinei, locul acţiunii, mobilul ei – prin care materia literară devine mai concretă). Elementele structurii cărţii astfel schiţate (în 3 pagini), scriitorul revine asupra lor spre a le îmbogăţi, imaginea muntenilor, a familiei Lipan, a satului dobândeşte contur mai clar şi mai multă substanţă. Cap. I e unul expozitiv. Tensiunea epică a fost creată, dar e deocamdată o tensiune a aşteptării, a incertitudinii. Cap. următor lărgeşte imaginea vieţii domestice a Lipanilor şi, ce e mai important, introduce în naraţiune un element fundamental: cunoaşterea – de către munteni şi de către Vitoria – a mişcărilor naturii. Cum nu ne putem îngădui o analiză detaliată a întregii naraţiuni, atragem atenţia asupra momentelor ei mai însemnate. În partea I o primă lărgire a cadrului şi a tipologiei (părintele Dănilă), prin mersul în sat a! Vitoriei; venirea lui Gheorghiţă (care accentuează singurătatea Vitoriei, închiderea în sine şi o obligă să ia totul asupră-şi); drumul la Piatra (la mănăstire şi la prefectură – adică la autoritatea spirituală şi la cea administrativă); pregătirile – gospodăreşti şi sufleteşti – de plecare. În toată această parte, preponderent expozitivă, accentul cade pe ceea ce am numit al doilea nivel narativ. Partea a doua – istorisirea călătoriei pe urma lui Lipan – e, compoziţional, mai simplă şi mai clară, momentele ei coincid cu popasurile. Spaţiul cel mai larg e acordat imaginii globale a lumii Baltagului, cu peisajul, cu datinile şi cu oamenii care o reprezintă. Tensiunea epică e a căutării şi laitmotivul acestei părţi e întrebarea: „. Să-mi spuneţi [.] cine-aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”. Partea ultimă stă sub semnul actului justiţiar, datorie faţă de mort şi de norma morală colectivă. Capitolul care încheie cartea grupează toate elementele ei: lumea muntenilor (prin grupul anonim şi prin câte o figură reprezentativă, ca domnu Toma), Lipanii, autorităţile (exterioare ca şi până acum acestei lumi), în sfârşit ucigaşii, accidente ce trebuie – şi sunt – eliminate.

  Odată acest act înfăptuit, munteanca şi feciorul ei vor pleca la turmele lor, spre a pune ordine în treburi, vor reveni la Sabasa pentru împlinirea datoriilor faţă de morţi prescrise de datină, după care se vor întoarce acasă, la Măgura Tarcăului, „ca să luăm de coadă toate, câte-am lăsat”. Iar pe Minodora „să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul [.] dăscăliţei lui Topor”. Viaţa continuă aşadar după rânduielile vechi ale acestei lumi. Episodul morţii lui Lipan este desigur unul tragic, dar el nu poate modifica felul şi stabilitatea existenţei ei. Poate surprinde seninătatea cu care scriitorul narează întâmplări legate de o tragedie. Tragedia – moartea lui Lipan – nu este însă obiectul cărţii, ci numai pretextul ei: „obiectul” e lumea de tip arhaic a muntenilor. Împrejurarea tragică e de natură s-o tulbure, s-o facă să reacţioneze în funcţie de legea ei morală, să se manifeste mai puternic decât în situaţiile obişnuite – pe scurt, să-şi dezvăluie mai pregnant fizionomia. Simplitatea naraţiunii e necesară, dată fiind intenţia autorului, şi explicabilă. Când a scris Baltagul, Sadoveanu avea 50 de ani. Scrisese câteva zeci de cărţi şi atinsese treapta deplinei maturităţi creatoare („eu împart activitatea mea creatoare în trei mari etape: 1904 şi 1917, 1917 şi 1929 şi vremea de la 1929 încoace. Aceasta este epoca maturităţii mele literare” – declara scriitorul în 1942). Viziunea asupra lumii se adâncise şi se clarificase, formula stilistică în stare s-o exprime se fixase, prin rafinare lentă, îndelungată. Cu Baltagul Sadoveanu oferea o imagine esenţializată a lumii literaturii sale, lumea pe care o cântase şi poetul anonim