DODU BĂLAN: Marile epopei ale lumii au în centrul lor, ca un fir director, fie o călătorie anevoioasă – mă gândesc în acest sens la Odiseea lui Homer, la Eneida lui Vergilius, la Divina Comedie a lui Dante – fie o pasiune puternică, precum mânia ce-1 cuprinde pe Achil Peleianul în clipa în care află de moartea prietenului său Patrocle (Iliada). Şi în Baltagul, eroina, Vitoria Lipan, e stăpânită de o puternică pasiune, dorul de a-şi răzbuna soţul, care o îndeamnă la drum lung şi greu, presărat cu numeroase piedici. Efectuarea drumului şi pasiunea eroinei ţin, în fond, firul epic al întregului roman. [.]

  Sadoveanu realizează prin Baltagul o nouă interpretare a mitului mioritic, în spiritul lui profund şi realist. Vitoria Lipan înţelege loviturile sorţii, dar nu se resemnează în faţa lor. Ea se luptă cu soarta pe care Sadoveanu o face sensibilă ca-n tragediile greceşti, şi, până la urmă -într-un fel – va birui, asigurând triumful dreptăţii. Prin puternica ei personalitate, Vitoria Lipan – figură reprezentativă de erou popular – se înscrie în galeria marilor tipuri feminine din literatura română, alături de mama lui Corbea, din balada populară, de Doamna Chiajna, din nuvela lui Alexandru Odobescu, de Vidra, din piesa lui B. R Haşdeu, de Doamna Clara, din drama istorică a lui Alexandru Davila, de Anca, din Năpasta lui I. L. Caragiale. [.] Dacă din punct de vedere temperamental şi estetic Vitoria Lipan se plasează în această galerie de personaje feminine, sub raportul caracterului ei reprezentativ ea le depăşeşte, neîndoios, pe toate. Vitoria Lipan nu e numai un personaj literar, ea e un simbol, simbolul omului simplu, bun şi drept, dârz şi hotărât, pentru care valorile etice strămoşeşti sunt legi imuabile. Ea ne întăreşte ideea că opera lui Sadoveanu este o pledoarie pentru soarta ţăranului român şi pentru toţi obidiţii vechii orânduiri, dar e şi o sinteză a virtuţilor fizice şi morale ale acestui popor.

  ION DODU BĂLAN, Recitind „Baltagul”, postfaţă la: Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva, seria „Arcade” Bucureşti, 1971.

  GANĂ: Despre împrejurările în care a fost scris Baltagul ştim puţine lucruri. Ca în privinţa celor mai multe cărţi ale sale, scriitorul n-a furnizat informaţii; îşi făcuse o regulă din discreţie. Abia târziu (în Anii de ucenicie), rememorându-şi primele vârste, a făcut cunoscut procesul formării sale ca scriitor şi al compunerii unora dintre operele de început. În cazul altora, informaţii de interes istoric-literar, privind geneza operei, sunt cuprinse în chiar textul scrierii: autorul istoriseşte când şi cum a cunoscut cutare loc şi cutare întâmplare, punctul de plecare al prozei respective. Nimic de acest fel în Baltagul. Scrierea cărţii nu este, pentru aceasta, mai puţin explicabilă. Cunoaştem, mai întâi, factorii exteriori implicaţi în geneza Baltagului. Sadoveanu narează întâmplări – ce e real şi ce e imaginar în ele e fără însemnătate, important e că sunt caracteristice, semnificative – şi prezintă oameni dintr-un anume spaţiu, acela al munţilor Moldovei. E o zonă umană şi geografică ce începuse să-i fie cunoscută încă din 1906 şi care devenise, mai ales după primul război mondial, unul dintre izvoarele inspiraţiei sale (vezi Cocostârcul albastru, Bulboana lui Vălinaş, Neagra Şarului, Ţara de dincolo de negură ş. a.). În anii de dinainte de 1930, Sadoveanu e în mai multe rânduri oaspete al confratelui de la Viaţa românească, LI. Mironescu, în satul natal al acestuia, la Tazlău, în munţii Tarcăului, locuind uneori, cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Mironescu către Ibrăileanu (din 12 august 1926), într-o cabană de scânduri improvizată, cu paturi acoperite cu cetină, construindu-şi singur masă şi scaune, „căci lucrează cu mare îndemânare”. Viaţa oierilor, despre care aflase câte ceva încă din copilărie, de la un frate al mamei (uncheşul Haralambie din Nada Florilor), îi era bine cunoscută. În vara anului 1929, aşadar cu puţin înainte de a scrie Baltagul, Sadoveanu străbate încă o dată valea Bistriţei, în automobil: „Au urcat pe Bistriţa în sus cu popasuri multe, pătrunzând în inima Carpaţilor. Au ajuns la Dorna de-acolo pe pârâul Neagra ş-au trecut la Stânişoara, suind şi tot suind, până au ajuns sus pe culme, la Crucea Talienilor” (Profira Sadoveanu, Note la Opere, voi. 10).

  Spaţiul acţiunii cărţii e cuprins între munţii şi valea Tarcăului şi regiunea Domelor – prin urmare zona centrală a munţilor Moldovei. Numele satului Lipanilor – Măgura – e fictiv, există însă, deasupra pârâ-ului Tarcău, un munte cu acest nume. Celelalte toponime aparţin geografiei reale: Piatra-Neamţ, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Sabasa, Broşteni, Suha etc. Cât despre timpul în care au loc întâmplările narate, indicaţii directe nu se dau. Îl putem totuşi aproxima, pe baza câtorva elemente, între care mai important e referirea la introducerea calendarului nou (care s-a făcut în 1924). Aflăm, apoi, că Gheorghiţă călătoreşte de la Cristeşti (în lunca Jijiei) până la Piatra-Neamţ cu trenul.

  Faptele povestite ar fi deci contemporane cu scrierea cărţii. Fixarea lor în limitele ştiute ale cutărui moment ar contrazice semnificaţia Baltagului. Autorul evită, spuneam, precizia temporală şi chiar reperele amintite au, cum vom vedea, alt rost decât acela al situării exacte în timp. Tot aşa şi în ce priveşte locul acţiunii; el este, evident, cel arătat, dar scriitorul 1-a ales nu pentru calităţi particulare (frumuseţea peisajului, pitorescul locuitorilor) ci pentru că poate „susţine” semnificaţia intenţionată a naraţiunii. Sadoveanu creează imaginea unei lumi, reprezentând un mod de existenţă ce depăşeşte limitele unei zone geografice şi ale unui moment istoric. În geneza Baltagului sunt implicate nu numai elementele oferite de contactul scriitorului cu oamenii şi locurile dintre Tarcău şi Dorna, ci toată opera lui de până arunci consacrată „omului cel vechi al pământului” şi mediului său cosmic, aşadar permanenţei şi integrităţii în ordinea umană şi în cea naturală. Sadoveanu reia, după ce o exprimase de atâtea ori, tema lui fundamentală, realizând o capodoperă. Este uimitoare repeziciunea cu care a scris Baltagul: în 10 zile. Într-o stare de tensiune continuă, de „febră puternică”, cu o siguranţă desăvârşită, adică fără ezitări, reluări, rescrieri. „Manuscrisul e aşa de frumos şi curat, fără adaosuri,