Vitoria, muierea unui stăpân de oi, Nechifor Lipan, îşi aşteaptă în toamnă bărbatul, dus sus la munte să cumpere oi. A trecut prea multă vreme, începe să vremuiască a iarnă, şi bărbatul, în ciuda obiceiului, nu se întoarce. Îngrijorarea creşte, se face bănuială şi femeia începu să se mişte. O babă cărturăreasă o încredinţează că Lipan este oprit în mrejile altei femei. Însă Vitoria este femeie înţeleaptă, clarvăzătoare, care cunoaşte bine automatismul bărbatului ei. Câteva semne cereşti şi mai cu seamă o sănătoasă deducţie o întăresc în încredinţarea că Nechifor al ei e mort, adică în împrejurările de acolo, omorât. Ea voieşte să-1 găsească, să-1 îngroape creştineşte şi, dacă se poate, să afle pe făptaşi. Neliniştea de la început, făcută certitudine, dă Vitoriei putere. Acum Vitoria este bărbătoasă, chiar muşcătoare. Îşi vinde restul de marfă cu câteva zeci de mii de lei, îşi aşază fata la mănăstire, şi, lăsând paznic pentru casă, pleacă, călare, împreună cu un fecior al ei. Începe acum o adevărată expediţie de investigaţie, în care analfabeta Vitoria se dovedeşte o iscusită detectivă. Şi, ca orice detectiv, ea este şi psiholog. De pildă, înainte de plecare, ea încredinţează banii pentru puţin spre păstrare părintelui. Peste noapte hoţi necunoscuţi umblă să-i jefuiască ograda şi casa. De unde trage ea încheierea că martorul predării sumei a fost discret, căci altfel hoţii ar fi aflat că banii nu mai sunt la ea, ci la popă. Vitoria ia drumul oilor, după ce, sfătuită de unii, a fost şi la subprefect, care a emis ipoteza omorului, fără să-i dea vreun ajutor de ispravă. Oierii trec la munte şi se-ntorc de-acolo spre vale, la iernat, poposind din crâşmă-n crâşmă. Crâşmarii, aşadar, cunosc bine pe ciobani. Mergând înspre munte, Vitoria află încetul cu încetul itinerariul bărbatului. A fost într-adevăr văzut de feluriţi în drum spre Dorna, în cutare lună. La Vatra-Dornei află de la oficiul care înregistrează vânzările în iarmaroc că Lipan a cumpărat trei sute de oi, că acestea erau toate oile de vânzare şi că alţi doi oameni l-au rugat pe Lipan să le dea şi lor o parte, ceea ce Lipan s-a învoit să facă, cedând o sută de capete. Cine erau cumpărătorii nu putu afla de acolo. Acum Vitoria ia înapoi drumul la vale, socotind că Nechifor a pornit cu oile la iernat. Prin aceeaşi metodă a cercetării crâşmelor ea află cum arătau la faţă cei doi oameni, apoi cum se cheamă şi-n ce sat locuiesc, află chiar că în anume loc n-au mai fost văzuţi decât doi ciobani, printre care nu era Lipan. Raza crimei era astfel determinată. Vitoria găseşte întâmplător şi câinele lui Lipan, Lupu. Cu ajutorul lui, ea dă de cadavrul bărbatului. Acum intervine şi autoritatea, obligatoriu. Însă Vitoria nu se lasă. Ea singură conduce opera de stabilire a vinovăţiei, punând la cale o adevărată confruntare a criminalului cu mortul. La sfârşit era pregătit şi ultimul argument: câinele, care şi sare în gâtul ucigaşului, rănindu-1 mortal.

  Prin urmare, cititorul poate vedea în ce stă miezul romanului dlui Sadoveanu. Este şi nu este Mioriţa. Eroina principală, ba, la drept vorbind, singurul erou, este Vitoria. Ea are o îndoială pe care şi-o relevă singură. Vitoria este un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare (în cazul de faţă înmormântarea şi praznicul), şi când dovada s-a făcut dă drumul răzbunării. Titlul romanului Baltagul asta voieşte să spună. Vitoria a încredinţat feciorului ei un baltag, cu care gândeşte să sfărâme capul ucigaşului bărbatului ei. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura română. Este Năpasta lui Caragiale. S-ar putea prin urmare obiecta Baltagului ceea ce s-a obiectat Năpastei. Prea multă îndârjire din partea unei femei, lipsă de feminitate. Însă în romanul dlui Sadoveanu răzbunarea nu e sentimentul hotărâtor. Femeia vrea să-şi înmormânteze creştineşte bărbatul, şi fireşte e de părerea ca stăpânirea să facă dreptate. Iertarea este însă simţământul ei final. Ar rămânea în picioare o observaţiune pe care a făcut-o cândva dl Lovinescu asupra literaturii române în genere, dar fără s-o explice: virilitatea caracterului eroinei din multe scrieri române, în special dramatice. Vitoria este şi ea virilă, feciorul ei Gheorghiţă pârând dimpotrivă moale ca o femeie. Aici nu e o simplă concepţiune de scriitori români, ci înregistrarea instinctivă a realităţii, întâi de toate, femeia în vârstă, vădană, e mai autoritară decât bărbatul, mai ambiţioasă. În vreme ce bărbatul se pierde în contemplarea universalului, femeia invidiază şi urăşte şi visează promovarea socială. Dar este o condiţiune tipică a femeii române, pe care n-o putea ignora mai cu seamă dl Sadoveanu, descriitor al vieţii de tip primitiv. Femeia feminină aproape că n-a apărut în societatea noastră încă nouă şi scriitorul n-o cunoaşte. Imensa majoritate a femeilor sunt propriu-zis ţărănci. Cine cunoaşte de aproape satul, mai ales acela de munte, rămâne izbit de adevărul intuiţiei dlui Sadoveanu. Acolo femeia are numai o scurtă fază de pasivitate. Apoi curând devine muiere. Asta înseamnă că despărţită, prin natura ocupaţiilor, luni întregi de bărbat, ea vede de casă, de copii, de puţinul ogor, ea cumpără, ea vinde mergând la târg, căpătând printr-asta o psihologie autoritară. Însă cum o femeie rămâne totuşi în fondul ei femeie, capabilă de anume sentimente, viaţa afectivă stăruie, dar convertită în câteva mişcări obiective, numite datini. Vitoria merge să-şi îngroape bărbatul. Cu acest act, accidentul ei sufletesc s-a potolit, şi ea este acum iarăşi în stare să se întoarcă la treburile ei. Atribuţiile ciobăneşti ale soţului au fost trecute asupra fiului, şi asta e tot. [.]

  Fundamental şi remarcabil este simţul automatismului vieţii ţărăneşti de munte. [.] Uneori ţi se pare că citeşti unele din cele mai bune romane ale lui Jack London, şi rămâi în definitiv mirat, în ciuda deosebirilor de culori, de aceeaşi mişcare largă, astronomică.

  G. CĂLINESCU, Mihail Sadoveanu: Baltagul, în