aproape neomenească. Când Vitoria Lipan, la câteva săptămâni de la plecarea pe totdeauna a bărbatului, se hotărăşte să purceadă în căutarea lui, în sufletul ei nici o îndoială că Nechifor Lipan ar mai fi în viaţă nu mai rămăsese. Că bărbatul, falnic şi iubit, obişnuit să mai zăbovească la praguri străine, ar putea şi de data asta, aşa cum glumesc unii şi alţii, să stea la bine, iată ce ar voi să creadă Vitoria Lipan, dar îi este cu neputinţă. În mintea ei Nechifor Lipan şi-a întors de-a pururi obrazul. Aşa-1 vede în gândurile ei, şi de aceea porneşte. Însă, oricât de vitează, şi oricât ar însoţi-o fecioru-său Gheorghiţă, înarmat cu baltagul anume juruit pentru drumul acesta, o munteancă, la drum, are să se poarte cu băgare de seamă, să cate să afle, fără să pară că urmăreşte anume. Din crâşmă în crâşmă şi din sat în sat, Vitoria Lipan prinde urma bărbatului ei şi, întorcând drumul de la Dorna, între Sabasa şi Suha, în râpa de sub crucea Talienilor, dă, cu ajutorul câinelui lui Lipan, pe care-1 află, pripăşit, în preajmă, de oasele calului şi soţului. Tâlharii erau şi ei dovediţi în convingerea ei, însă trebuiau aduşi să mărturisească singuri fărădelegea lor. Toate se întâmplaseră după semne anume şi într-o voinţă dumnezeiască. Şi Vitoria Lipan ar fi putui să se afle mulţumită. Dar după cum peregrinaţia ei, dl Mihail Sadoveanu o îmbibă de toată acea pătrunzătoare şi acaparantă religie rurală, cu canoane neînduplecate, iar drumul îşi schimbă linia după anotimpuri şi peisagii, parcă anume dictate de o putere suprapământească, tot aşa, de astă dată, când Vitoria Lipan sfârşeşte calvarul inimii ei, dl Mihail Sadoveanu întregeşte acest suflet cu noi atribute, conforme cu asprimea şi tenacitatea ei de munteancă aprigă. Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza sunt poftiţi la praznicul pe care Vitoria Lipan îl face pentru sufletul lui Nechifor, şi cuvintele ei sunt aşa de iscoditoare, atât învăluiesc şi strâng cu laturile lor, că Bogza se dă pe faţă şi cade în cele din urmă răpus de baltagul lui Gheorghiţă. Acum Vitoria îl poate şi ierta, după ce şi-a primit pedeapsa fărădelegii lui.

  Suntem în faţa unui caz de strictă aplicaţie a legii talionului? Aşa spune aparenţa şi poate aşa spune şi imperfecta noastră schemă. Răzbunarea Vitoriei Lipan, şi este una, nu atât în pedeapsa materială, cât în suferinţa morală cu care tortură, până îi biruie, pe făptaşi, tortură la care participă în primul rând dânsa, răzbunarea Vitoriei Lipan este de o superioară valoare psihologică. Dar nuanţele de câte sunt detailate locurile şi oamenii din Baltagul? Dar poezia acestui caracter antic, sălăşluit în munţii Neamţului? Dar tâlcul credinţei etc, etc? Ele rămân enunţate, şi singur studiul le-ar putea pune în valoare. După cum, numai platonic, merită amintit caracterul, în parte asemănător, al văduvei aprige din Legătura roşie a dlui Emanoil Bucuţa. Paralelism care ar necesita un întreg capitol.

  PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Baltagul, în „Cuvântul”, 21 decembrie 1930.

  CĂLINESCU: Ne-aducem aminte că cineva a spus cum că romanul acesta al dlui M. Sadoveanu este o tratare în proză a Mioriţei. Foarte drept, într-un fel. În însăşi intenţia scriitorului trebuie sa fi fost această apropiere, judecând după un citat din vestita baladă, pus ca motto: „Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ş-un câne.”

  Paralela însă nu trebuie dusă prea departe, ca să nu denaturăm esenţa lucrurilor. [.] Crime pentru jaf s-au făcut la stâne şi se vor face câtu-i lumea. Mioriţa ca producţiune poetică nu este instrucţia literară a unui omor. Ea e o poemă a vieţii pastorale privite în absolut. Acolo sunt turme, câini, ciobani, întâlniri, în virtutea transhumantei, a păstori dintr-o parte şi alta a munţilor. Crima acolo nu este propriu-zis un accident, cum nu e un accident pentru un marinar să naufragieze şi să se-nece. Este un chip posibil de a muri. De aceea poetul anonim nu-şi pierde vremea cu ipoteze asupra faptului şi cu informaţiuni asupra consecinţelor crimei. Acolo lupul mănâncă o oaie şi apoi urmează tăcere, un om omoară pe altul şi tăcerea continuă. Esenţa baladei stă în trecerea de la tăcerea vie la tăcerea moartă. Cum omul are numai o moarte şi e de prisos să mai te opreşti asupra unei întâmplări care se va repeta în veci, muribundul îşi cântă numai liniştea eternă.

  Ceea ce dl M. Sadoveanu, poet în toată puterea cuvântului, a înţeles din Mioriţa şi a transportat în roman este numai acest sentiment de tăcere în faţa destinului oieresc ineluctabil. Când se petrece o crimă acolo între cer şi munte, cei rămaşi pe urma mortului nu se gândesc să împrăştie vestea, să cheme autorităţile de jos să le facă dreptate. Cercetarea, dreptatea, astea sunt treburi pe care înţeleg să şi le facă singuri, ajutaţi nu de procurori, ci de Dumnezeu însuşi, care trimite semne.

  Aşadar, scriitorul a reluat cazul unei crime pastorale şi a înţeles să-1 lase în mediul lui absolut, adică al unei lumi pe deasupra istoriei. Într-adevăr, unde este lumea mai nesupusă schimbării, mai în afara civilizaţiilor? La munte, munteanul a fost totdeauna nu numai atemporal, ci chiar internaţional, şi nu mare mirare produce unora ştirea că cutare oier se află acum în Rusia, fiindcă a fost prins acolo de război pe când îşi mâna oile. În fond, prin urmare, instinctiv, dar şi conştient, dl Sadoveanu îşi urmează planul descrierii lumii preistorice sau mai bine zis neistorice, descoperind în mijlocul civilizaţiei neschimbarea unei cete pecenege sau imobilitatea vieţii munteneşti (adică de munte).

  Este însă în Baltagul şi o altă latură care nu se mai mulţumeşte cu explicaţiunea de mai sus. Dintr-o firească pornire de scriitor epic, dl M. Sadoveanu caută de câtăva vreme cu voinţă acele subiecte simple şi tari, care pot forma tot aşa de bine cuprinsul unei cărţi de colportaj, dar pot fi în acelaşi timp alimentul epic al unui Dostoievski. Marile scrieri au avut totdeauna ca temă întâmplări simple şi banale, singurele care îngăduie scriitorului desfăşurarea spiritului său de observaţie pe un teren solid, universal inteligibil. Cazul Eugeniţei Costea era o astfel