fără a purta în structura lor învelişul protector al relaţiei durată şi cadru, aceasta pentru motivul pe care-1 subliniam mai sus şi anume: percepţia timpului la Sadoveanu nu are menirea de a situa cronologic întâmplările, ci, asemenea funcţiei pe care-o are natura în conflictele sale, timpul colorează acţiunea, o suprapune legendei sau mitului, urmând ca elementul peisagistic să definească spiritul cel mat propriu, cel mai adecvat al relatării.

  De altfel, în toată proza lui Sadoveanu, natura pare a fi un alter ego al povestitorului. Ea pregăteşte şi se confundă până la urmă cu conţinutul trăirilor în cauză; plânge ori se bucură o dată cu elementul uman, îi împrumută stările şi ii amplifică rezonanţa: „înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi într-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult de pe alte tărâmuri.” (Opere, voi. 8, pag. 495).

  Cu mijloace extrem de simple (de un mare rafinament estetic însă), scriitorul implică întâmplării ce va urma o neobişnuită intensitate lirică cauzată de sensibilizarea depărtărilor în timp şi spaţiu, de trăirile peisajului în sine şi de ciudata stare pe care omul o primeşte de la natură. Sunt cuprinse în acest preambul expozitiv toate argumentele pentru care povestea ce se anunţă (drama de la Fântâna dintre plopi, de pildă) capătă o aureolă de unicat, de fapt irepetabil de-a lungul vieţii şi de aceea niciodată acoperit de cenuşa vremii, la acest înalt diapazon încep şi sfârşesc toate povestirile din Hanu Ancuţei. Prin unitatea şi desfăşurarea ei complexă (în paginile volumului de faţă năvălesc deopotrivă lirismul, eposul şi drama), această partitură din întinsa operă lăsată de Sadoveanu este poate expresia cea mai de sus de la care autorul Baltagului a putut să-şi desluşească propriul său timp, creând o lume paralelă cu a noastră, momentele confundabile părându-ni-se întotdeauna evidente, niciodată însă destul di aproape de propria-ne existenţă.

  Vergii CUŢIT ARU, Pavel FLORE A, Postfaţă la Hanu Ancuţei, 1971.

  BALTAGUL.

  PERPESSICIUS: Cu Baltagul, dl Mihail Sadoveanu se aşază mai puţin în inima literaturii româneşti, unde l-au aşezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viaţă, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menţine în zona aceea superioară de mister şi de poezie, începută cu Hanu Ancuţei şi continuată în bună parte de Zodia Cancerului. Fără să fie cu totul altele, subiectele acestei trilogii vin totuşi înconjurate de nimbul unei solemne gravităţi, în aurul căruia se întâlnesc deopotrivă; o materie cu artă prelucrată şi un stil de nenumărate podoabe. Povestiri de petrecere patriarhală, romane cu textură istorică sau întâmplări năprasnice, cum sunt temele ultimelor 3 cărţi, a mai scris, de atâtea ori, dl Mihail Sadoveanu. Cu Hanu Ancuţei coborâm însă, ca în balada de la care pleacă şi romanul de astăzi, Baltagul, pe-acel „picior de plai”, pe adevărata „gură de rai” a scrisului dlui Mihail Sadoveanu. Şi pentru că datăm această nouă categorie estetică, să amintim, pentru monografişti, cel puţin acest punct de cronologie literară, că trecătoarea pe unde răzbatem în ăst nou ţinut sadovenesc este volumul cu cele mai multe infiltraţiuni de taină, de coincidenţă misterioasă, anume, Cocostârcul albastru. În toate aceste locuri ne aflăm într-o lume de puritate păgână, şi fie că întâmplările sunt de acum câteva sute de ani, de acum un veac sau chiar din zilele noastre (dar dintr-un ţinut în care timpul se anulează, prin izolare şi singurătate, precum în Baltagul), ele se înrudesc prin accentul de epopee legendară, care le proiectează într-un grandios trecut de basm.

  Şi ca să ne menţinem în romanul de astăzi, iată, de pildă, Baltagul. El constituie, sub raportul invenţiei, reconstituirea acelei crime păstoreşti despre care vorbeşte balada Mioriţei, şi meritul lui stă mai puţin în fabulaţia, ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanţa lor în mijlocul naturii singuratice şi în măiestria cu care-şi poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar şi iluminată, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor Nechifor Lipan. Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuşi un pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu Ancuţei se rezolva feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral – iată în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului. Vin după aceea toate celelalte însuşiri fruntaşe – poezie a naturii, cunoaştere a mediului rural, umor discret – pe cari dl Mihail Sadoveanu le experimentase şi până acum, dar cari în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei. Pentru că Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei, răpus de lotrii ciobani când se dusese după negoţ de oi, la Dorna, sunt comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştineasca înmormântare – în aceeaşi măsură în care Antigona înfruntă pe Creon şi merge, cu bună ştiinţă, la moarte, dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea mormântului. Dacă amintim, aici, în chip aşa de natural de eroina tragediei greceşti, este şi pentru a sugera câtă tenacitate morală se dovedeşte în sufletul Vitoriei Lipan, dar şi pentru a marca în ce se disting aceste două caractere. Antigona va muri pentru că aşa hotărăsc zeii, pentru a căror poruncă îşi pune în primejdie viaţa, şi tragedia se împlineşte. Fatalitatea dezlănţuită va lua în tromba ei şi pe nevinovaţi, şi pe neînţelegători. Din tronul lui de porfir, destinul orb dictează suferinţa şi-o urmăreşte.

  Baltagul este, dimpotrivă, epopeea romanţată în care sufletul tenace şi aprig de munteancă al Vitoriei Lipan nu pregetă nici o oboseală până nu dă de firul întâmplărilor, şi măiestria dlui Mihail Sadoveanu stă într-aceea că a conturat în trăsături omeneşti, dar fără de nici o slăbiciune, acest aspru caracter, de o voinţă aproape sălbatecă,