mai şi fost numit, este un fel de Decameron autohton, cuprinzând nouă povestiri spuse de români care vin din spaţii geografice diferite; Haralambie este călugăr la un schit din munţii Durăului, Căpitanul Isac este din Moldova de Jos, comisul Ioniţă vine din părţile Sucevei, ciobanul coborâse din vârful muntelui şi tot din locuri deosebite s-au întâlnit la han Zaharia fântânaru, negustorul lipscan, Leonte zodierul şi orbul sărac, fiecare în parte cumulând tensiunea şi experienţa specifică locului natal şi toţi la un loc simbolizând densitatea existenţială proprie unui neam, unui popor.

  Povestindu-şi anume crâmpeie (cele mai importante, mai caracteristice din viaţa lor), eroii iau astfel cunoştinţă de faptul că un singur destin poate cumula o istorie-ntreagă, relevând dominantele unei epoci care, de-a lungul timpului, nu se deosebeşte esenţial de începutul şi sfârşitul lumii. Aceasta însă nu se dezvăluie nicăieri. O înţelegere mută îi opreşte pe fiecare dintre participanţi în punctele culminante ale întâmplărilor, deznodământul şi concluziile topindu-se într-o înţeleaptă pudoare. Viaţa, oricât de dramatică şi de colţuroasă ar fi, trebuie trăită, motiv pentru care omul este obligat să-i ignore opoziţia printr-o aparentă „privire de sus”. Un argument în acest sens îl formează nestăvilita curiozitate a audienţei pentru tot ce se evocă. Înainte ca unul dintre cei prezenţi să-şi înceapă istorisirea, tovarăşii săi sunt numai ochi şi urechi, deşi fiecare ar avea de spus „ceva cu mult mai minunat şi mai înfricoşat”. Nu este în această ameninţare numai o simplă gradare a vremilor şi a vieţii, ci şi tâlcuirea uşor ironică şi puţin ipocrită cu care românul, în virtutea unui optimism ancestral, întâmpină, oarecum detaşat, legile oarbe ale forţelor pe care nu ştie sau nu vrea să le numească.

  Specificitatea neutră până la indiferenţă a anecdotelor spuse la han, sub învolburarea idilică a plinului din strămoşeştile oale de lut, ţin să sublinieze fie tristeţea unui sentiment consumat cândva, fie o atitudine, o stare, ori o întorsătură de destin, toate acestea însemnând prilej de sfat şi interpretare colectivă a urmelor pe care le lasă timpul. Fântâna dintre plopi, de pildă, este locul care prilejuieşte căpitanului Isac să-şi amintească de tinereţele sale şi de o întâmplare tristă, cu un sfârşit tragic pentru o frumoasă fată de ţigan. Evocarea însă, cată, îndeosebi, sa explice pentru ce ochiul drept al vorbitorului stă închis, dând figurii sale „ceva trist şi straniu”. Pentru ciobanul din Judeţ al sărmanilor nu drama unei vieţi sfâşiată când era mai plină şi mai frumoasă este importantă, ci punerea în lumină a tăcerii sale adânci mai grăitoare decât tot trecutul de care se rupsese. Şi în aceeaşi ordine paradoxală şi răsturnată se succed şi celelalte povestiri (Balaurul, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul, Cealaltă Ancuţă, Iapa lui Vodă şi Haralambie), care, aşa cum sunt spuse, par să evite aspectul concret, dur şi prozaic, al conflictelor propriu-zise, insistând asupra unor semne şi gesturi subiective, aproape comune, încărcate de sens însă şi cu o evidentă valoare simbolică.

  Este arta lui Sadoveanu. Aproape nicăieri în scrierile sale nu se accentuează asupra emoţiilor şi a pateticului larg social; acceptate ca laturi exterioare ale unui fond central specific, acestea sunt estompate cu delicateţe şi decenţă, autorul Fraţilor Jderi ştiind sa creeze oameni adevăraţi, asemănători mai ales lor înşişi decât realităţii din care vin. De aici impresia că proza lui Sadoveanu este populată de personaje ieşite parcă din legendă, reprezentând o lume apusă, ale cărei umbre doar mai înfi-oară timpul şi „frunzele toamnei”. Eroii sadovenieni (şi cu deosebire cei din Hanu Ancufei) au nostalgia unui trecut neidentificat, permanent am spune, psihologic silindu-se în dualitatea dintre actul concret al dramei şi prelungirile ei obscure în planul conştiinţei. Atitudinile lor sunt mânate de această arhiprezentă complexitate a jocului substitutiv dintre real şi vis, dintre adevăr şi aparenţă, dintre ceea ce trece şi ceea ce este veşnic. Arhitectura lor sufletească comportă ideea de permanenţă şi de repetare a vieţii, asemuită unei cupole imense care încorporează durata existenţei omeneşti. Să reţinem faptul (de loc întâmplător), că cei nouă povestitori de la han sunt surprinşi de Sadoveanu la apusul vieţii lor, tocmai pentru a le da prilejul sa filosofeze asupra numeroaselor şi iminentelor contraste ce determină şi numesc trecerea. Spaţiul lor vital însă rămâne impenetrabil, tocmai pentru a-şi asigura neaderenţa la dispariţie. Mai mult încă: mobilurile intime ce stau la baza acestor mărturisiri fără soţ sunt în aşa fel relatate încât ele singure par a nu-şi reduce cu nimic valoarea timpului de care dispun, cei ce le comunică fiind întăriţi de credinţa că numai formele iau drumul prefacerilor, pe când fondul rămâne dominant şi invulnerabil. Este starea în care maistrul Rubin – filosof rece şi doct – încerca să-i introducă pe Dionis, propunându-i speculaţia privitoare la ruperea propriei noastre veşnicii din complexul sferic al veşniciei în care suntem incluşi, (v. nuvela Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu).

  Sadoveanu însă nu arată şi nu demonstrează nimic. Evită pozitivismul livresc şi admite ca argument sigur în descifrarea tainelor lumii. Cartea de zodii, adică simbolul experienţei şi al cunoaşterii ancestrale, concluziile unui şir nesfârşit de vieţi care şi-au legat destinul de semnele spaţiului (cerul) şi de metamorfozele codrului (natura), ideea de statornicie devenind, sub această înfăţişare, cu atât mai organică şi mai elocventă. Personajele sadoveniene posedă abilitatea de-a refuza iscusinţa rafinată a dovezilor culte ale civilizaţiei, opunându-i acesteia, metodic şi delicat, atotcuprinderea înţelepciunii din vechime, care, fireşte, include în structura ei şi îndrăznelile prezente ori viitoare ale omului. Ele ştiu că a fi înţelept înseamnă a nu te mira de nimic şi a admite orice, fără obligaţia de-a şi crede totul. Vorbirea lor este pilduitoare şi metaforică, având drept garanţie timpul şi spaţiul, adică sugestia largă, neutră, dar şi obiectivă: „Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul, din sălaşul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni sa vorbească – însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor.” (Opere, voi. 8, pag. 494.)

  Aproape niciunul din sentimentele ori stările evocate nu se transmit