afla Sadoveanu în Le moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la Tours spre sfârşitul secolului XVI şi începutul celui de-al XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire orientală prin intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a observat G. Ibrăileanu, subiectul unui răspândit cântec bătrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este eroul unor legende populare analizate de Ovid Densusianu; în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traducătorul Alexandriei cunoştea, desigur, nu numai formele populare şi prozaice în care romanul circula în răsăritul Europei, dar şi pe acelea culte, cavalereşti şi de curte din apus. Alexandria din 1909 nu e totuşi decât adaptarea cârjii populare răsăritene: abia Fraţii Jderi va folosi ambele izvoare. Un specialist (I. C. Chiţimia) ne atrage chiar atenţia că Sadoveanu renunţă, în adaptarea din 1909, la turnura arhaică a limbii, preferând expresiei savuroase pe care prima versiune tipărită la noi a Alexandriei, aceea a lui Petru Bart din 1794, o mai păstra (la fel de stângaci-fermecătoare precum fusese în manuscrisul din 1620 care-i servea drept bază) o limbă curentă şi fără culoare [.]

  Dar începând prin a moderniza limba veche reală, el a sfârşit prin a inventa o limbă proprie. Găsim în lipsa de culoare a adaptării Alexandriei cheia procedării. Limba şi lumea din scrierile de după Hanu Ancuţei sunt operă de fantezie, în care Occidentul şi Orientul, viaţa şi cartea îşi dau întâlnire într-o misterioasă sinteză. Instituţiile din Hanu Ancufei sunt rodul acestei deformări livreşti, pe care imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de aici înainte istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră: găsim în ele curtenie franceză şi ceremonie bizantină, cavalerism medieval apusean şi moravuri ţărăneşti din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care însă arta lui Sadoveanu îl face insesizabil şi natural. Exemplului dat de Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărăşiile vesele. Îmi place vinul nou şi friptura de pui la ţiglă.”), care ar arăta o anume filosofie autohtonă a existenţei, eu i-aş opune altul, în care ceea ce uimeşte este adânca poezie, fantezia delicată şi graţioasă a comparaţiei: „Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul.”

  Nicolae MANOLESCU, Sadoveanu sau utopia cărţii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 114-120.

  CUŢTTARU, FLOREA: Obişnuit, se crede ca proza lui Mihail Sadoveanu asemenea poeziei lui Eminescu (şi apropierea nu se face aici întâia oară), este cunoscută, despre operă şi autor ştiindu-se totul, sau aproape totul. Justeţea afirmaţiei se susţine printr-un paradox: intrată definitiv în conştiinţa cititorilor, orice mare creaţie se substituie, ori, mat exact, se inculcă timpului, devenind ea însăşi timp, devenind veşnicie. In acest caz, omul obişnuit care participă la un atât de grandios spectacol al spiritului îşi confundă limita timpului său cu infinitul, situaţie în care enigma este egală cu locul comun. De aici cunoaşterea etern necunoscutului şi în acest secret constând forţa hipnotică a marilor creatori asupra celor cu care comunică. Miracolul sadovenian, însă, este şi mai revelator; scriind o operă extrem de întinsă şi cuprinzând în substanţa ei atributele maxime ale existenţei unui popor, cumpăna gândului său s-a clătinat deasupra tuturor izvoarelor, recompunând din începuturi, treaptă cu treaptă, dominantele spaţiului nostru spiritual. Judecate în ansamblu, cărţile lui se refuză unei interpretări riguroase, ele însemnând un tot uriaş şi impenetrabil, nicidată prea aproape de o singură percepţie şi întotdeauna deosebit receptat de două sau mai multe sensibilităţi. Sadoveanu este tumult. El vine din istorie şi se confundă cu personajele sale, ele însele fragmente de istorie, pentru că, de câte ori se confesează, îşi atribuie o nemărginită temporalitate, exagerând, în evenimente şi întâmplări, corsetul revoltător de strâmt a! Vieţii:

  — Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă (s.n.) (Mihail Sadoveanu; Opere, voi. 8, pag. 476). Sau; „-Şi mai ales din vremea tinereţelor mele. Răspunse răzăşul serios. Pe vremea aceea (s.n.) tot în acest loc ne aflam. Cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele. Ce voi fi spus atunci nu ştiu – au fost vorbe care au zburat ca frunzele de toamnă.” (Opere, voi 8, pag. 466).

  Nici scriitorul nu face excepţie de la această plăcută şi semnificativă regulă; timpul amintirilor sale este îndepărtat şi, în toate cazurile, stilistic, amplificat de nemaipomenite semne naturale, dispărute în momentul relatării, contemporane fiind unor oameni şi vremi de mult apuse: „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit, şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi bielşug la viţa de vie”. (Opere, voi. 8, pag. 463). Vraja confesiunii inhibă în ascultător procesele pozitive ale unei eventuale cronologii exacte, aşa încât, povestitorul pare să fi existat la începuturile lumii, maturizându-se o dată cu evoluţia ei şi cântărind în balanţa sufletului binele şi răul social. Conform structurilor romantice, cel care evocă situează în trecut binele, în prezent implacabilul şi în viitor imprecizia, nebulozitatea. Această atitudine faţă de viaţă formează nucleul meditaţiei din povestirile adunate în volumul intitulat Hanu-Ancuţei, apărut în anul 1928 în editura Cartea Românească.

  Operă de maturitate (scriitorul avea patruzeci şi opt de ani şi elaborase povestirile de faţă într-un răstimp de şapte ani, adică între 1921 când apare prima povestire, Iapa Iul Vodă în Adevărul literar şi artistic şi 1927, când publică ultima în revista Viaţa Românească), Hanu Ancuţei, aşa cum a