se făcea simţită numaidecât prin permanentul contact cu colegii săi, nu-l infatua. Îi erau străine atitudinile de superioritate faţă de alţii, aerele atât de frecvente la unii adolescenţi, care îşi închipuie că sunt alfa şi omega, că lumea începe o dată cu ei. E drept, nu se încârduia cu băieţi de seama lui, ştiind că o prietenie nu se poate lega fără schimburi reciproce şi totodată egale de sentimente şi idei. De aceea, părea prea puţin accesibil, numai că această lipsă o compensa printr-o excesivă amabilitate şi chiar serviabilitate în orice împrejurare. Cu toate astea mulţi îl invidiaţi fără să-i arate. Nici nu se putea altfel.

Era şi puţin maliţios. Încă de anul trecut avea pică pe Moş Pentagon (cum îi spuneau profesorului de matematică) pentru că odată, citind un roman surprinzător de captivant al lui Paul Adam despre viaţa împărătesei Teodora a Bizanţului, neglijase lecţia şi căpătase un doi zdrobitor. Eşecul trezi în elev o ambiţie nemăsurată de a-şi apropia acea disciplină aridă. Toată vacanţa mare învăţă pe capete algebră şi trigonometrie, citind manuale şi cărţi de specialitate şi făcând necontenit exerciţii. Aşa încât, reîntors la şcoală, rezolva orice problemă, aplicând teoreme născocite în fierbinţi căutări, ca un inspirat. Moş Pentagon se uita la el cu uimire ori de câte ori îl examina. După ce Ilarie trecea în bancă, profesorul relua pe catedră calculele de la capăt.

Apoi, sărind în sus, striga luminat:

— M-ai păcălit, Magherule, nu-i aşa…

Clasa chicotea pe înfundate. Începeau controversele, elevul susţinea o teoremă, profesorul alta şi aceste discuţii umpleau ora, spre satisfacţia băieţilor. După câteva păţanii de-acestea, Moş Pentagon renunţă să-l mai examineze, punându-i nota 10 din oficiu în fiecare trimestru.

Elevul Magheru câştigase lupta.

 

Dar o aventură amoroasă, în care adolescentul se lăsă antrenat, îi aduse un nor negru pe cerul senin, primăvăratic.

La pensionul Modern, unde părinţii îi dăduseră chiar de la începutul studiilor liceale, ocupa o odăiţă lângă apartamentul directorului, despărţită printr-o uşă permanent încuiată. Obţinerea acestei camere, în care încăpea abia un pat, o măsuţă şi un dulăpior, presupunea totuşi un regim de favoare, întrucât elevul stând singur, se bucura de mai multă linişte decât ceilalţi colegi, care erau înghesuiţi câte douăzeci în vaste dormitoare. E drept că tatăl său plătea o taxă ceva mai mare, dar câţi n-ar fi vrut o cameră separată? Chiar pedagogii locuiau câteşitrei într-o singură odaie.

Până aici, toate bune! Numai că Morariu, directorul pensionului şi totodată profesor de fizică la liceu, fiind văduv (nevastă-sa murise cu doi ani în urmă), se recăsători cu o femeie frumoasă şi mai tânără decât el cu vreo douăzeci de ani. Când băieţii din cursul superior văzură pe noua lor directoare credeau că e nepoata profesorului Morariu, nicidecum soţia. Şi se îndrăgostiră pe capete de ea. Unul, dintr-a şaptea, o fotografiase pe ascuns şi dormea cu poza ei sub pernă. Altul, mai îndrăzneţ, îi făcu ochi dulci, pe faţă, spunându-i „Săru-mâna, zeiţă!”, De aceea, adolescenţii rămaseră stupefiaţi aflând de la pedagogi că „frumoasa din pădurea adormită” nu e nici nepoată, nici fiică, ci soţie. Soţie? Mii de draci! Cum l-o fi luat pe moşneag de bărbat? Dar o o căsătorie împotriva firii, n-are cum să dureze. Naiba l-a pus pe director să aducă o torţă aprinsă în şura cu paie? Un puşti dintr-a cincea veni cu vestea că doamna directoare era fata unei actriţe şi că a mai fost măritată cu un sublocotenent chipeş de cavalerie. După aceea, se auzi că întâi ţinuse un maior, pe urmă a venit la rând sublocotenentul… Isprăvind cu armata, trecuse la corpul didactic. Iscodirile de acest fel alimentau cronica pensionului şi o vreme constituiră singurul subiect de discuţie.

Şi lui Ilarie îi plăcu, nici vorbă, directoarea cu ochii umbroşi şi trup de felină. Cu atât mai mult, cu câte semăna leit cu actriţa lui favorită, Francesa Bertini. Prima dată când o văzu, ea îl opri să-l întrebe:

— Cum te cheamă?

— Magheru Ilarie, răspunse el şcolăreşte, luându-l gura pe dinainte.

Îi păru rău, trebuia să-i spună Ilarie Magheru – oricum era altceva.

— Ilarie? Ce nume curios?!! se miră ea surâzând larg, cu toată faţa.

De ce curios? Poate un nume rar, dar curios? Probabil o vorbă în vânt. Îl mai descusu în ce clasă e? (a şaptea – ea credea că într-a opta). Cu ce se ocupau părinţii? (pretor – adică administrator de plasă – o, da! da!) Dacă învaţă bine? Elevul zâmbi (cred că am note destul de bune), ea râse cu poftă şi plecă repede, parcă plutind.

Din ziua aceea, ori de câte ori se întâlneau îi zâmbea, ba o dată îi aruncă în treacăt: „Mi-eşti simpatic, Magherule!” Băiatul rămase pe loc, mirat. Altă dată, îl rugă să-i cumpere o carte de la librărie (tot trece pe-acolo), auzise că e captivantă şi dorea s-o citească. Vru să-i dea şi banii (lăsaţi, doamnă, mi-i restituiţi când vă aduc cartea).

Când îi aduse cartea, era singură în cancelarie.

— Eşti foarte drăguţ, Magherule, nu m-aşteptam să fii aşa de serviabil. Îţi mulţumesc… Cu ce te-aş putea răsplăti, spune?

— Cu nimic, doamnă…

— A, nu! Nu! Nu vreau să-ţi rămân datoare…

Ciudat! Îl copleşise atâta şi încă… Ce-o fi având de gând? Se apropiase de el, îl sorbea din ochi şi deodată îl sărută neaşteptat pe gură… De necrezut!… Ilarie nu simţi voluptatea buzelor femeii, se crezu plutind deasupra unui abis, ca să cadă numaidecât în el. Două palme răsunătoare îi plezniră obrajii. Totul se petrecu atât de repede şi de ciudat, încât băiatul, buimac, nici nu-şi dădu seama că în pragul cancelariei se ivise pedagogul Stanciu.

Directoarea, dezlănţuită brusc, striga la Ilarie:

— Ieşi afară, măgarule, cum ai îndrăznit să… Afară! Afară!

După ce vinovatul ieşi valvârtej, femeia se adresă celui apărut atât de inoportun:

— Ai văzut ce obrăznicie din partea unui elev? Va fi pedepsit…

În câteva minute tot pensionul ştia ce se întâmplase. Colegii tăbărâră pe autorul atentatului la pudoare, ca să afle în ce împrejurări se petrecuse tărăşenia. Ilarie nu deschise gura, se îndărătnici într-o muţenie de statuie. Chiar pedagogul, pe care imponderabile necunoscute îl mânaseră în cancelarie tocmai în clipa de taină, îl luă deoparte ca să-l descoase, căci omul avea