— Spune drept, Magherule, n-a fost teatru toată chestia asta?

Şi de astă dată Ilarie rămase mut. În schimb, directorul pensionului îşi dete drumul la mânie. În primul rând îl făcu pe pedagog ca pe-o albie de porci:

— Pentru ce ai difuzat porcăria asta, ca să aibă ce cleveti tot oraşul? Datoria dumitale era să-ţi pui lacăt la gură, căci în definitiv este în joc nu numai cinstea soţiei mele, dar şi onorabilitatea institutului de unde mănânci pâine!

Subalternul, de frică să nu-şi piardă slujba, aruncă vina pe spinarea elevului, care fu evacuat din pension. I se găsi în pripă o gazdă, dar el refuză şi locui la un coleg al său, Radu Şteflea.

A doua zi, după terminarea cursurilor, Magheru fu chemat în cancelaria profesorilor şi supus unui scurt interogatoriu:

— Ce-ai căutat la doamna Morariu?

— I-am adus o carte pe care m-a rugat să i-o cumpăr de la librărie.

— Te-a mai rugat şi altă dată să-i faci comisioane?

— Nu.

— După ce i-ai dat cartea ce ţi-a spus?

— Mi-a mulţumit.

— Şi dumneata ce-ai făcut?

— …

— Te întreb: ce-ai făcut? Ai plecat aşa cum trebuia să faci… sau…?

— …

— Nu vrei să răspunzi? Prin urmare îţi recunoşti vina că ai „violentat-o”?

— …

— Rău faci retrăgându-te în mutism, în loc să mărturiseşti deschis, cu francheţe, fapta urâtă pe care ai comis-o…

— …

— Cel puţin o regreţi?

— …

— Nici asta… Tăcerea dumitale te acuză mai mult decât îţi închipui. Eşti un elev eminent, asta este de netăgăduit, te-ai comportat ireproşabil sub toate raporturile şi dacă acum ţi-ai dat în petic prosteşte, noi, ţinând seama de antecedente, ţi-am acorda circumstanţe atenuante. Dar în loc să-ţi recunoşti greşeala şi să ne ceri iertare, dumneata te complaci într-o muţenie exasperantă… Nici nu mărturiseşti, nici nu negi fapta… Şi ai mai făcut încă o greşeală peste cea dintâi.

— Care, vă rog?

— Aceea că ai trâmbiţat printre colegii dumitale ceea ce s-a petrecut în cancelarie, punând-o pe doamna Morariu într-o lumină destul de urâtă!…

— Asta, nu! N-am rostit o silabă…

— Dar cine a făcut-o?

— Domnul pedagog Stanciu…

Soborul belferilor nu luă deocamdată nicio măsură. Erau prea mulţi împotriva uşurinţei profesorului Morariu, însurat cu o fetişcană căreia putea să-i fie tată şi care trebuia să trăiască în mijlocul unor adolescenţi. Aşa că un act ca acela pe care îl judecau era de prevăzut şi erau de prevăzut în viitor altele mult mai grave, întrucât despre virtuţile doamnei Morariu încă nu pomenise nimeni nimic, pentru bunul motiv că nu le avea. Se mai întâmplă însă un fapt nou: directorul pensionului, aflând că pedagogul difuzase tentativa agresorului, îl concedie, iar acesta, ca să se răzbune, dădu în vileag că doamna Morariu atentase la pudoarea adolescentului, întrucât, în momentul când intrase pe uşă, a văzut mâna ei încolăcită de gâtul lui Magheru. Aşa că degeaba a căutat să salveze aparenţele, trăgându-i – de florile mărului – două palme, ca şi când ea ar fi fost victima.

Magheru, chemat din nou în faţa conferinţei, adoptă aceeaşi metodă a negaţiei, încât moş Pentagon, până la urmă, nu se mai putu stăpâni şi strigă:

— Ia mai lăsaţi-l în pace, băiatul ăsta e un cavaler în carne şi oase. Asta-i! Bravo, tinere! Şi eu în locul dumitale tot aşa aş fi făcut!…

După alte câteva zile de dezbateri, se hotărî, în fine, ca elevul Magheru să fie transferat la celălalt liceu din oraş. Prin blânda măsură se împiedicase dezavuarea profesorului Morariu, dar crescuse prestigiul unui vinovat fără vină.

(pagini autobiografice ale elevului

Magheru G. Ilarie)

După tragedia mamei, cea mai cumplită lovitură a destinului a fost moartea Martei. Simplu act de stare civilă pentru unii, pierderea mi-a zguduit fiinţa până în adâncurile ei cele mai insondabile, marcând o cotitură decisivă în viaţa mea.

Când tatăl ei, institutorul Marin Coravu, fu transferat ca director la şcoala primară de la noi din Merişani (tata a stăruit mult să-l aducă), eu isprăveam cu chiu cu vai pe-a şaptea (după păţania cu directoarea care mi-a adus destul ponos) şi eram în vacanţa mare. Marta, cu un an mai mică, abia acum trecuse în clasa a şaptea. Avea o fire veselă, zburdalnică, neastâmpărată. Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată pe gânduri sau supărată. Tristeţea nu se lipea de ea ca apa de untdelemn. Cânta şi râdea oricând şi oriunde, fără contenire. Chiar când mă aflam în casă, îi simţeam prezenţa vizavi, peste drum, în curtea şcolii. Nu râdea ca alte fete, sau cum se râde în mod obişnuit. Râsul Martei izbucnea vulcanic, din toată fiinţa, ca un uriaş chiot al bucuriei de viaţă. E drept, la început ne uluia pe toţi, parcă avea în el ceva nefiresc, dar, în cele din urmă, râsul acesta cucerea, propagându-se ca un incendiu prin paie, împotriva căruia nimeni nu avea cum să se apere. O ajuta mult şi făptura robustă, nu prea înaltă, cu sânii parcă ostentativ dezvoltaţi. Nu era o frumuseţe citadină, lucrată, ci rurală, a naturii neprefăcute. Izvora din ea o mireasmă irezistibilă de frăgezime, de fructă proaspătă. Părea, într-un cuvânt, expresia vie a sănătăţii, sănătate cu trup de fată, nas în vânt şi păr de păcură, revărsat pe umeri.

Din ziua când puse piciorul în Merişani, tutui familiar pe băieţi şi fete, se împrieteni numaidecât cu vecinii şi dintru început se aşeză în mijlocul atenţiei generale, ca o mică regină a satului.

Aşa se explică prietenia noastră născută chiar din prima oră când familia învăţătorului a poposit în comună cu două care îndopate de mobilă şi bagaje. În prezenţa ei mă simţeam trăind mai bine decât oriunde, sau mai bine zis, uitam că trăiesc. Mania de a mă introspecta aproape în fiece clipă suferise de astă dată o paralizie binevenită. Când te întrebi: ce simţi, sau cum simţi, eşti în posesia unui fenomen de cugetare care diminuează sensibilitatea. Ori, în vecinătatea Martei, simţirea lipsită de control devenea plenară. Şi cum să nu devină dacă vitalitatea ei avea o acţiune tonică asupra sănătăţii mele şubrede? Pe vremea aceea încă n-aveam conştiinţa acestei binefaceri, dar instinctul care ne conduce sigur paşii o simţea şi o folosea lacom.

Trebuie să subliniez că în cele trei luni ale vacanţei mari, altă dată atât de lungi şi goale, prietenia noastră şi-a deschis larg aripile, fără