a fi tulburată de morbul dragostei. O clipă nu mi-a trecut prin minte că aş putea să mă îndrăgostesc de Marta şi nu numai atât, dar nici nu mă preocupa dacă are cumva vreun iubit… Un iubit? Dar noi toţi ceilalţi băieţi din hora ei l-am fi făcut fărâme dacă am fi aflat una ca asta! Marta era a noastră, deopotrivă a tuturor, ar fi comis o fărădelege faţă de grup preferând pe unul singur… Ce ne facem cei rămaşi fără ea, fără acest bun obştesc? Relaţia – ea şi noi – prezenta sub acest aspect o primejdie mereu trează.

Sora-mea, Mariana, fire posacă, aplecată spre solitudine, n-o prea înghiţea. „Nu-mi place, e prea gălăgioasă!” spunea. Aşa că Marta, venind în casa noastră, şi venea mereu, fiindcă părinţii ei locuiau peste drum, se întreţinea mai mult cu mine. Astfel, am reuşit să aflu că era poetă. Surpriza mi-a dat mult de gândit. Nu ştiu de ce îmi plăcea să cred că numai firile meditative, predispuse la interiorizare, sunt miruite cu acel dar deosebit al creaţiei. Existau două fiinţe antagoniste în Marta, una veselă, exuberantă, clocotind de viaţă şi alta melancolică, sfâşiată de nelinişti şi întrebări? Se prea poate. Dacă nu se prefăcea în purtarea ei de toate zilele, şi cred că nu se prefăcea (pentru ce ar fi făcut-o?), atunci personalitatea ei părea să fie destul de complexă.

N-a vrut, în ruptul capului, să-mi arate o poezie proprie. Nici n-am stăruit prea mult, însăşi făptura Martei era o poemă şi mă îndoiam că se va depăşi pe sine. S-a bucurat ca o copiliţă când îi aduci o jucărioară găsind în biblioteca mamei un belşug de cărţi, mai ales clasici francezi. A plecat numai cu poeţi în braţe, Villon, Chénier, Vigny, Lamartine, Hugo.

Într-o zi, ne-am abătut prin cimitir, unde fiecare mormânt era o scurtă istorie. Dar cine avea răgaz să cerceteze atâtea urme de viaţă stinsă? Două inscripţii ne atraseră luarea-aminte. Pe o cruce părăginită de intemperii scria: Aici zace Ilie Pătru, tată a zece copii, iar pe altă piatră era săpat cu litere mari: Aici odihneşte Marin Iovanache.

— Cine o fi fost acest Iovanache? mă întrebă ea.

— Un om bogat, a murit demult. Dar de ce te interesează pe tine?

— Tu nu simţi, Iluş, nu-ţi sare în ochi nedreptatea? Bietul Pătru s-a trudit din greu să crească atâţia copii şi acuma zace, iar celălalt care s-a odihnit toată viaţa continuă să se odihnească.

Comparaţia presupunea o anume subtilitate de gândire.

— Iată o temă pentru o poezie! i-am propus.

Altă dată, plimbându-ne pe malul bălţii, am fost martorii unei întâmplări neobişnuite. Boghină, cârciumarul, căruia îi plăcea să pescuiască, făcând o mişcare greşită, îi căzură banii în apă şi omul necăjit se căznea zadarnic să-i scoată. Marta, când auzi despre ce-i vorba, începu să râdă cu poftă:

— Justiţia imanentă şi-a spus cuvântul!

— Cum vine asta? Nu înţeleg!

— Foarte simplu: banii cârciumarului veniţi din apă s-au întors în apă.

Bună! Straşnică! Pe zi ce trecea însuşirile Martei ieşeau la iveală. Avea nu numai des bons-mots, dar şi idei subtile.

Tot atunci ne-am aşezat pe iarbă. Ea s-a apucat să citească tare La nuit de mai, a lui Musset. În timpul lecturii, vrând să-şi schimbe poziţia, s-a întors brusc şi atunci, fără să vreau, i-am văzut sub rochie o bucăţică de pulpă roză. Faptul se consumă cu o uşoară rezonanţă în simţirea mea.

Un singur lucru mă cam supăra. Îmi spunea uneori Cassanova, făcând aluzie la trista păţanie cu directoarea. Am rugat-o să renunţe la poreclă, după care mi-a pus alta: Don Juan.

— Nici asta nu-mi place.

— Dar aşa îţi spun toate fetele la şcoală…

— Cum, au aflat de pocinogul meu?

— Oho, ai ajuns vestit ca un cal breaz… În locul tău m-aş bucura.

— Mulţumesc. Prefer o celebritate pe alte dimensiuni.

— Bine. S-o aşteptăm!…

Dar în aşteptarea celebrităţii, care n-avea cum să vină atât de repede, veni dragostea.

II

Vacanţa se termină o dată cu vara. Poposi, toamna, în frunte cu septembrie, vestitorul noului an şcolar. De obicei, mă duceam cu trăsura la Craiova, împreună cu soră-mea. De rândul acesta, am luat-o cu noi şi pe Marta, care învăţa la aceeaşi şcoală cu Mariana. Încă nu se crăpase de ziuă când am plecat, fiindcă aveam de bătut un drum lung, de vreo treizeci de kilometri. Tata ne însoţea, având mereu treburi în oraş. Stăteam în trăsură, pe scăunelul dindărătul vizitiului, faţă în faţă cu Marta. Pe când firea dormea dusă (cu excepţia grupului nostru) şi se petrecea acel uluitor fenomen al mecanicii cereşti care se cheamă revărsatul zorilor, genunchiul meu atinse involuntar pe al ei, din cauza hurducăturilor trăsurii. L-am tras înapoi, speriat, parcă mă curentase o sursă electrică… Mi-a fost ruşine de spaima mea. După câteva minute lungi, genunchii noştri se atinseră din nou, de astă dată cu voia lor. O beţie plăcută, uşoară mi-a inundat fiinţa din cap până-n călcâie. N-am retras piciorul de teamă să nu fugă simţirea aceea nouă, miraculoasă, care mă copleşise. Aşteptam înfricoşat, cu sufletul la gură, să-şi tragă ea piciorul. Din fericire, nu-l trase. Pesemne că şi Marta simţea tot aşa ca şi mine. Nimeni nu spunea nimic, devenisem muţi, chiar şi Marta cea guralivă. Cât de mult ne trebuia acea tăcere! Pentru că ea ne menţinea starea de beatitudine pe care cuvântul rostit ar fi gonit-o. Ceva mai târzior, schimbând poziţia picioarelor cu ajutorul întunericului (şi el complice), am strâns genunchii Martei într-ai mei. Supusă ca o mieluşea, n-a zis nimic. M-a podidit din nou un potop de voluptate. Să-mi ies din fire! De unde, din ce rezervoare tainice izvora atâta plăcere? Când tata, Mariana sau vizitiul scoteau câte o vorbă, mă crispam de mânie. Noroc că nimeni n-avea mâncărime la limbă. Natura impunea tăcere în clipele când se năştea ziua…

Şi aşa, înlănţuiţi şi muţi, plutind cu trăsură şi uneori fără trăsură, prin înalturi cereşti, am ajuns la poalele dealului Vârtinei. Tata ne rugă să coborâm, urcuşul era greu. Sora-mea Mariana nu vru să coboare. Marta şi cu mine ne-am dat jos şi am rămas în urmă. Nu ştiu, nu-mi dau seama