de ce am făcut asta, doar nu ne înţelesesem dinainte. Urcam tăcuţi dealul, pas la pas, unul lângă altui, aşa de aproape, că ne atingeam. Am luat-o de mână şi-i simţeam căldura degetelor, ba chiar uşoara zvâcnire a sângelui. Deodată, ne-am oprit locului, ne-am înlănţuit cu braţele şi ne-am sărutat lung cât veşnicia. Fiinţele noastre avuseseră tot timpul să treacă una într-alta.

Aşa a început clasa a opta, cu botezul miracolului iubirii şi consider că lumea mea s-a născut o dată cu dragostea dintre noi. Chiar în prima noapte i-am scris prima scrisoare, potop de cuvinte care scălda un potop de visuri şi de sentimente. Apoi alte scrisori şi altele, câteva întâlniri nereuşite (n-am putut să rămânem singuri), în fine o secetă sufocantă de fapte.

III

Această dragoste mi-a colorat intens adolescenţa. Evoluţia ei a parcurs o zonă roză la început, apoi roşul aprins al pasiunii, după care a intrat în bezna marii deznădejdi.

Marta a suferit mutaţii temperamentale vizibile chiar cu ochii liberi. Când în vacanţa mare s-a întors acasă, adică după aproape un an de la primul şi hotărâtorul nostru sărut din revărsatul zorilor, nu mai era aceeaşi. Râdea şi acum, dar râsul nu mai semăna cu cel de odinioară, era palid, de convalescentă. Nu se plângea de nimic, n-o durea nimic, şi mai mult decât atâta, poate că era fericită. Dar ceva se schimbase în structura ei intimă şi toţi băieţii şi fetele din Merişani prinseră de veste că Marta e îndrăgostită. Nu spusese nimănui o vorbă, nici ea, nici eu, dar oricine, numai privind-o, ghicea numaidecât ce anume se petrecuse. Şi o reacţie, o ostilitate surdă aproape făţişă, se revărsă mai cu seamă împotriva mea ca să mă înlăture din societatea tineretului în care deţineam, bineînţeles, primul loc.

De unde să găsesc timp pentru vechile îndeletniciri? Tot timpul îl dăruisem Martei mele. Mereu eram împreună, ziua în locuri singuratice, afundaţi prin zăvoaiele Olteţului, iar seara, şi o bună parte din noapte, în grădina casei. Tata aflase de iubirea noastră, dar nu s-a amestecat. Mă lăsa în pace, ştia că sfaturile părinteşti în această materie intră pe-o ureche şi ies pe alta. A spus numai că se aşteptase la o înrudire mai de soi. „Bine, să aşteptăm înnobilarea lui Marin Coravu, gândeam în derâdere faţă de asemenea prejudecăţi învechite, am să-i scriu regelui să-l ungă baron. Merită Coravii o baronie, pre legea mea, pentru că au făcut pe Marta”. În schimb mama ei o ţinea de rău, de multe ori o certase, dar, curios, tatăl întotdeauna lua apărarea fetei; spunând că-i un joc pe care îl joacă toţi tinerii, şi e mai bine că m-a îndrăgit pe mine decât pe altcineva, cu mine cel puţin învaţă să converseze franţuzeşte. (Bătrânul vedea practic lucrurile).

Într-adevăr, ne obişnuisem să purtăm discuţiile în limba lui Molière, numai cuvintele dragostei le rosteam în româneşte. În altă limbă ni se păreau improprii, fade, lipsite de conţinut.

Marta, după câte am înţeles, se zbătea muşcată de obsesia păţaniei mele cu directoarea. (Adevărul nu i l-am spus niciodată: îmi convenea să creadă că eu provocasem scandalul, pentru a mă bucura de aura îndrăznelii).

— Spune-mi drept, ai iubit-o?

— Nu! protestam, nu poate fi vorba de aşa ceva.

— Atunci de ce te-ai angajat în acea aventură?

— Dacă vrei numaidecât o explicaţie, am iubit femeia în general, nu o anumită femeie. Acum se schimbă lucrurile: iubesc pe domnişoara Marta Coravu, aşadar o existenţă purtând un nume precis, pe care am ales-o dintre o mie de fete, pentru că reprezintă idealul meu de femeie.

— Mincinosule, cred că m-ai convins.

— Îţi jur că nu te mint.

— Şi, mă rog, care-i idealul tău de femeie?

I-am spus că e Athenais, soţia împăratului Teodosie al Bizanţului. Când a auzit una ca asta, a început să plângă, crezând că-mi bat joc de ea. De fapt vorbeam foarte serios. Athenais, fiica unui profesor grec, era o fată pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă şi instruită.

— Tu o întreci: eşti şi poetă.

— Am înţeles, împărate, şopti ea surâzând printre lacrimi.

De-atunci, îi spuneam Athenais, iar Marta mă striga Teodosie. Făceam în fiecare zi excursii cu bicicletele prin satele vecine sau mai depărtate şi ne întorceam târziu, ocolind centrul Merişanilor noştri, ca să nu ne vadă cineva împreună. Apoi, încă nesătui de noi, ne furişam în salon unde era pianul, ca să-i cânt muzică… pe sărutări. Pentru Patetica lui Beethoven mi-a dat o dată douăzeci şi cinci de sărutări. Mozart era plătit mai puţin (afară de Pastorală) însă cu deosebire îi plăceau valsurile postume ale lui Chopin. Şi bineînţeles, obligatoriu, aria Marthei din opera cu acelaşi nume a lui Flotov. După concert treceam în grădina casei. Nu ne deranja nimeni decât rareori şi acolo era locul cel mai potrivit pentru plăţile Martei.

— Uite, vezi, aceea e steaua mea şi cealaltă a ta. Hai să stăm de vorbă cu ele.

Întrebam stelele când ne căsătorim, câţi copii o să avem, cum o să-i cheme pe fiecare, unde va trebui să ne stabilim, şi altele câte ne treceau prin cap. Într-o seară, Marta s-a speriat, steaua ei nu se mai vedea. Din fericire, se ivi iarăşi la locul ei, cuminte şi sclipitoare. Athenais nu mai putea de bucurie. N-am înţeles nici până azi ce se întâmplase cu steaua ei micuţă.

Odată, am zărit pe câmp un băieţaş de vreo cinci ani, care lovea cu o nuia un bou, gigantic în comparaţie cu el. Animalul, pesemne, se depărtase prea mult de cireada şi copilul voia să-l aducă înapoi.

— Ia te uită, Marlen, ce spectacol halucinant: două forţe care se înfruntă, cea fizică şi cea intelectuală. Namila de bou ar putea să facă una cu pământul pe copil, cu un singur gest; cu toate astea ascultă de el, fără murmur, nu-i iese din voie…

Amândoi, obosiţi de drum, ne-am tolănit pe iarbă chiar în vecinătatea boului cu pricina, să ne odihnim oleacă. Vremea nu era prea potrivită pentru popas, începuse a sufla un vânt cam aspru, încât umfla rochia fetei cu neruşinare.

— Ah, nebunul ăsta de vânt cum îmi ridică rochia, făcea Marta necăjită, încercând s-o tragă în jos. Tu, Iluş, te-ai