Râdeam să mă topesc.

— Are ce are cu tine… spune-i să se astâmpere şi să ne lase să îmbucăm ceva.

— Ţi-e foame? Nu putem mânca aici, n-avem cum face mămăliguţa.

— Pâine n-ai adus?

— Ba da, numai că aş prefera mămăliguţă…

Am găsit la băieţaş o bucată de mămăligă rece, în schimb i-am dat pâinea, spre bucuria lui.

După frugalul prânz, urmă siesta. M-am apropiat de bou şi i-am mângâiat uşor faţa păroasă. Animalul placid nu se sinchisi de loc, parcă nu era vorba de el.

— Vreau să-l mângâi şi eu, zise Marta.

Îl mângâie şi ea, dar cu oarecare teamă.

— Ce blând e!… Spune-i ceva, Iluş… Dacă ai şti cum te priveşte.

— Boulene drag, îmi pare rău că adineauri ai mâncat bătaie. Micul tău stăpân te consideră un simplu lucru, după cum văd. Deşi te naşti ca să mori, tu nu vezi trăind, nu-ţi pui întrebări asupra existenţei, nu cârteşti împotriva vieţii, oricât de aspră ar fi cu tine. În asemenea condiţii, eşti fericit?

— Iluş, ai căpiat? Întrebi un bou de fericire? Şi fata apucându-se să mângâie animalul, de astă dată cu mai mult curaj, spuse cu toată drăgălăşenia: Adoratul ăsta rămâne din păcate numai forţă de muncă şi carne de consum. Asta-i soarta lui.

— De azi încolo nu mai pun gura pe carne de vită.

Altă dată, după o seară prelungită de muzică, ne-am apucat să zvârlim undiţe în apele viitorului.

— Tu, Marlen, mai ai un an până termini liceul. În timpul ăsta nu ne putem lua, e exclus nu-i aşa?

— Sigur că da, elevă şi soţie, încă nu s-a văzut pe lume.

— Foarte bine. Dar cum intri la facultate, gata, ne căsătorim. Sunt multe perechi de studenţi care urmează universitatea ca bărbat şi nevastă, să ştii…

— Dacă părinţii se împotrivesc?

— Noi le spunem cinstit, că ne luăm. Nu consimt? Trecem peste voinţa lor şi ne cununăm în cea mai mare taină.

— Şi dacă află?

— N-au decât. Niţică furtună, apoi pace bună… Vrei?

— Vreau…

— Serios, sau…?!!!

— Vreau! Vreau! Vreau!

— Atunci să fixăm data nunţii.

— Eşti nebun, Iluş…

— Nicidecum. Îmi place să calc pe certitudini.

Am vârât în şapca de licean foile de duminică ale unui calendar.

— Trage! Îţi cedez alegerea datei!

Marta zâmbi larg, îi plăcea să întrebe viitorul. Umblă cu mâna prin grămada de foi şi scoase una.

— 14 aprilie.

— Asta este. Soarta a hotărât. Alea jacta est! Peste doi ani, la 14 aprilie, avem nunta, domnişoară mireasă! Să fie într-un ceas bun!

Şi plecându-mă adânc în faţa fetei, i-am sărutat respectuos mâna.

Într-o zi, ducându-ne cu bicicletele la Ciunteşti, o comună cam la 20 kilometri de Merişani, ne-a apucat o ploaie torenţială, care a ţinut, cu întreruperi, aproape două ore. Se înserase, nu mai era chip să ne întoarcem pe aşa vreme.

— Ce-i de făcut? am întrebat-o pe Marta.

— Dormim aici, şi plecăm mâine dimineaţă, pe lumină.

Ea, cu gura ei a spus dormim aici. Fireşte, n-aveam ceva mai bun de făcut, oricui i se putea întâmpla un asemenea pocinog, dar mie ca să rămânem aici peste noapte, adică să dormim împreună, mi se părea ceva himeric, de pe tărâmul visului.

Cârciumarul ne dădu o cameră cu un singur pat. Nici n-avea alta. Prin urmare, trebuia să ne culcăm nu numai în aceeaşi cameră, dar şi în acelaşi pat.

— Şi ce ai să spui, baziliso, acasă la întoarcere? Că ne-am petrecut noaptea în palatul sacru?

— Nu, Theo (îmi prescurtase numele), voi spune că am dormit afară în ploaie, dar nu ne-a atins o picătură de apă din pricina ta.

Am râs amândoi cu poftă. Theo, (pe greceşte, Dumnezeu) putea să facă, bineînţeles, orice minune.

Din păcate, Theodosie al ei a băut în timpul nopţii mai mult decât trebuia şi ameţit nu atât de vin, cât de farmecele împărătesei, i-a cerut să fie a lui. Ea n-a vrut în ruptul capului.

Îmi acceptase până acum multe fantezii erotice, chiar goliciunea la o scăldătoare în apa Olteţului, dar mă opri categoric în pragul posesiei. Cu simţurile răscolite, stăruiam însă tot mai mult.

— Nu pot… Asta nu… Trebuie să înţelegi, Iluş…

— De ce? Spune-mi de ce? Nu ne iubim?

— Dacă mă iubeşti, cruţă-mă…

— Pentru ce spui să te cruţ? Tu nu simţi la fel ca mine?

— Vreau să mă păstrez curată pentru cununie.

Era prizoniera tradiţiei? Îi intrase în sânge această oprelişte şi o păzea cu străşnicie, ţinând piept tumultului pasiunii?

— I-am jurat mamei, în faţa icoanei…

A, asta a fost?… Ah, mamele, cu marea grijă tremurată pentru  fetele lor. Era o înfruntare neghioabă a firii… Poţi să stăvileşti apele revărsate cu jurăminţi făcute prin constrângere? Am încercat s-o conving pe Marta că trebuie să ne supunem marei porunci a dragostei! Cine nu se supune dragostei – dragostea îl părăseşte.

Fata a început să plângă. A sărit din pat şi şi-a pus rochia.

— Ce faci? De ce te îmbraci?

Nu scotea niciun cuvânt. Se speriase parcă de mine şi voia să fugă afară, în ploaie, prin băltoace, în beznă.

— Marlen, iartă-mă! M-am purtat ca un nemernic. Cred că îmi pierdusem minţile. Acum, uite, mi-am venit în fire.

N-am izbutit s-o conving să se culce din nou alături de mine. Stătea pe o laviţă şi tremura din toate încheieturile.

— Ţi-e frig?

Întrebare prostească, pentru că în odaie era cald. Tremura de teamă – se temea de mine. Dragostea noastră intrase într-un nor negru. Deodată mi-a spus:

— Ce singură sunt!

Nici cea mai grea injurie nu m-a durut ca vorba asta. Parcă mă izgonise brutal din lumea ei, cu toate că fiziceşte eram de de faţă. Până dimineaţa n-am închis ochii. Nici ea. Noua zi care a coborât pe pământ ne-a găsit pe amândoi stingheri, aproape străini unul faţă de altul. Am plecat după aceea, devastaţi, ca după un uragan înspăimântător. Pe drum, schimbam replici uzuale, seci. Marta devenise alta, poate nici n-o mai chema aşa. În ce mă priveşte, plecasem din mine fără să ştiu pe unde rătăceam.

Ce greşeală de neiertat! Numai timpul, vraci cu puteri miraculoase, o mai poate şterge din amintire. Dar cine aşteaptă lucrarea lui care numără luni de zile sau chiar ani întregi? Cum să mă înham la carul lungii răbdări, şi dacă n-o fac, în ce fel astup proaspăta prăpastie dintre mine şi Marta?

Încă o noapte albă m-am perpelit tot disecând urmările nesăbuitei purtări. O rănisem brutal, împingând lucrurile dincolo de hotarul posibilului. Cum de n-am avut o fărâmă