de stăpânire? Trebuia să-mi dau seama că fructul iubirii noastre era crud, încă crud şi atunci de ce graba de a-l culege de pe ram? Dacă ar fi fost copt, el se desprindea de la sine şi Marta, chiar dacă ar fi făcut o mie de jurăminte mamei sale, tot ar fi fost a mea…

Până la urmă, m-am convins că zbuciumul acesta n-a fost decât  o problemă de conştiinţă, care s-a consumat în mine fără consecinţe exterioare. Căci, spre surprinderea mea, relaţiile dintre noi reîncepură senine chiar de a doua zi, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi unul şi altul ignoram într-adins conflictul de la Ciunteşti, fără a pomeni despre cele petrecute acolo, ca şi când ar fi fost vorba de ceva tabu… Şi continuam plimbările cu bicicleta (hrana noastră de toate zilele) pe drumeaguri înguste, odihnindu-ne pe iarba verde la umbra copacilor, prin crânguri ori prin păduri. Aşadar, sensibilitatea mea ascuţită dăduse proporţii catastrofale unui simplu obstacol, preschimbat lesne în ceartă obişnuită. Dar aceste certuri, asemănătoare liniilor frânte, sunt necesare geometriei iubirii, o împrospătează, în timp ce monotonia liniei drepte o lipseşte de neprevăzut şi totodată de farmec.

 

Într-una din scurtele noastre excursii cotidiene, pe când treceam peste un râu, Marta, făcând o mişcare greşită, căzu pe podeţ, cu bicicletă cu tot.

— Am făcut buf, strigă ea din urmă, luând seama la bicicletă să nu se fi stricat vreo piesă.

Era cât pe ce să-i spun aşa cad fetele, dar mi-am înghiţit replica, de teamă să nu-şi aducă aminte de noaptea noastră albă.

— Curge sânge, i-am atras atenţia după ce pornisem din nou la drum.

S-a uitat la picior. Într-adevăr, genunchiul fusese inundat de sânge. Am coborât de pe biciclete.

— Văd că te-ai lovit serios… N-o fi vreun cui ieşit în afară?

— Nu ştiu, n-am băgat de seamă…

I-am legat genunchiul cu o batistă curată, dar sângele pătrunse prin ea. A doua batistă avu aceeaşi soartă. N-aveam vată, nici tifon, nici alcool medicinal. Am coborât şi i-am spălat rana cu apă din pârâu, după care am legat-o din nou… în fine, sângele s-a oprit…

— Cum îi spune acestui pârâiaş care ne-a ajutat şi unde se varsă?

— Gemărtălui. Se varsă ceva mai departe în Olteţ.

— Ce nume curios, se miră ea.

Seara, când a ajuns acasă, maică-sa a bandajat-o serios şi povestea acestui mic accident părea sfârşită o dată cu vindecarea rănii… Dar n-a fost aşa.

V

Absolvenţii liceului nostru proiectaseră o excursie de zece zile în nordul Moldovei, sau cum îi spuneam noi, „un pios pelerinaj la mânăstiri”. Nu mă trăgea de loc inima să mă duc, preferam micile mele plimbări cu Marta, sau mai precis, mi-era greu să mă dezlipesc de ea atâtea zile. În cele din urmă, am renunţat la excursie, cu toate că plătisem anticipat drumul. Împotriviri, proteste: tata, soră-mea, părinţii Martei şi chiar Marta. Insistenţa ei m-a decis: am plecat. Ca să fiu sincer, un alt motiv mult mai puternic a fost hotărâtor. Despre ce era vorba?

Ori de câte ori ne aflam unul lângă altul, fiinţa mea plutea în fericire, pierzând din greutate, uitând de existenţa timpului şi de lumea din jur. Dimpotrivă, când era departe de mine, o doream aşa de intens, îmi lipsea atât de mult, suferinţa mă copleşea atât de integral încât îmi stârnea o voluptate a durerii mult mai plăcută decât fericirea de a fi lângă ea. Această ciudăţenie a firii mele am trăit-o plenar de nenumărate ori şi m-am hotărât lucid, s-o trăiesc şi de astă dată.

Am plecat. Oamenii cu gândurile prinse privesc ca de obicei, fără să vadă nimic. Oriunde mă duceam n-o vedeam decât pe Marta. Dorul meu o căuta pretutindeni şi ştiind că n-o va găsi o crea cu închipuirea în peisajele ce mi se ofereau privirii. Aş zice că am umblat ca un orb. De fapt n-am văzut decât ceea ce am realizat eu însumi cu ochii minţii. Dar asta aş fi putut să fac stând şi acasă.

I-am trimis zeci de ilustrate, cu mânăstiri şi călugări. (Mai târziu din aceste ilustrate am reconstituit excursia mea). Mi-a scris şi ea la Piatra Neamţ câteva rânduri, că nu prea se simte bine şi iscălea brusc scrisoarea înainte de a fi terminat-o. N-am dat atenţie faptului, socotind că e o simplă indispoziţie. De ea nu se prindea nicio boală, nu fusese – după cum mi-a mărturisit – niciodată bolnavă.

În fine, cele zece zile au trecut, excursia s-a încheiat, iar eu m-am întors acasă, la Merişani. Întrebând-o pe soră-mea ce face Marta, mi-a spus că e bolnavă, dar nu ştia ce are. M-am repezit numaidecât peste drum, la Coravi, şi am intrat în odaia ei. Zăcea în pat nemişcată, trasă la faţă, cu mâinile puse cuminţi peste cuvertură. Când m-a zărit, a schiţat un zâmbet palid.

— Ce ai tu, Marlen, ce s-a întâmplat?

— Sunt bolnavă, Iluş, bolnavă rău… Să ştii că mor…

Am certat-o.

— Haide, nu vorbi prostii. Doctorul ce a spus?

— Nici eu nu ştiu ce am, nici doctorul. Sau el ştie, dar îmi ascunde. Mor, dragul meu, zilele mele sunt numărate… Dacă tu erai doctor mă făceam bine…

— Te rog, Marlen, isprăveşte cu previziunile astea macabre. Nu se moare aşa de uşor…

— Şi greu, şi uşor, murim în toate chipurile. Ce rău îmi pare că n-am fost a ta, atunci la Chinteşti, când ai vrut tu. Nu-ţi închipui cât regret acuma…

— Draga mea, de ce să regreţi, avem cel puţin o jumătate de veac înaintea noastră.

— Nu, nu mai avem decât zile. Dragostea noastră va rămâne pentru totdeauna neîmplinită şi eu voi avea mereu nouăsprezece ani.

— Haide, nu spune asta, că mă supăr foc. Ai să te faci bine, chiar dacă eu nu sunt medic. Mă duc la Craiova să aduc unul… Pe cel mai bun care există acolo.

— Pe doctorul Stroia?

— Chiar pe el, cu voia, ori fără voia lui… Ca să te faci bine.. Uite, plec chiar în clipa asta. E bine aşa?

Nu ştiu dacă m-a auzit ce i-am spus. Adormise. Adormise pe nesimţite şi respira uşor, săltând ritmic pieptul. M-am întors acasă, i-am spus tatii că Marta e greu bolnavă şi că trebuie să aduc un medic de la Craiova. Nu-i mai bine să fie internată la