Doctorul Stroia, medicul-şef al marelui spital „Caritatea” era vestit nu numai la Craiova, ci în toată Oltenia, chiar în întreaga ţară. Eu, însă, nu-l văzusem niciodată. Aşa că, după o aşteptare istovită de două ore, când am intrat la el, prima impresie a fost că mă voi dezagrega pe loc în faţa monumentului său, căci era într-adevăr de o statură uriaşă. Îmi spuneam că numai un om ca acesta e în stare să ia la trântă cu moartea şi s-o îngenuncheze. În aceeaşi clipă, vedeam cu ochii minţii năzdrăvana luptă dintre om şi natură. O imagine de-a dreptul absurdă, pentru că alta era puterea, lui, cea fizică mai mult îl încurca.

În câteva fraze repezi şi stângace i-am spus ce mă aduce la el. Cred că n-a înţeles mare lucru. Nici eu nu ştiam ce boală are Marlen, ce anume o durea şi cum se manifestau simptomele boalei. Ştiam că zace în pat şi că doctorul trebuia neapărat s-o vadă. Atâta!

— Unde locuieşte pacienta? Strada şi numărul!

Când a auzit că locuinţa pacientei nu e în oraş, ci într-o comună undeva în judeţ, a sărit ca fript. La fel de surprinse au rămas şi ajutoarele lui în halate albe, probabil doctoriţe sau surori de caritate, dintre care una ireal de subţire şi frumoasă.

— Îmi ceri un lucru imposibil. Timpul de care dispun e riguros cronometrat. Te rog, ascultă…

Una din asistente, cea corpolentă, citi de pe un carnet ce avea de făcut medicul în următoarele şase ore, minut cu minut.

— Ştiu că sunteţi foarte solicitat, ca orice doctor cu faimă. Tocmai pentru asta am venit la dumneavoastră. E vorba de un caz extrem de grav. Sunt cu trăsura. Vă duc şi vă aduc înapoi cu trăsura. Trebuie să veniţi! Vă rog, în numele umanităţii…

— Păi, asta fac mereu, tinere… Tot ce fac e pentru umanitate!… Dar ce umanitate e asta dacă pentru a salva o pacientă trimit alte zece în eternitate!

— Celelalte cazuri poate nu sunt atât de urgente… Craiova e un oraş mare, sunt atâţia medici aici. Dar bolnava mea pe dumneavoastră vă aşteaptă, pentru că numai dumneavoastră o puteţi salva… Spunând aceasta, am căzut covârşit îngenunchi: Veniţi, vă implor!

— Ridică-te, strigă enervat medicul, detest cabotinajul!

Nu m-am clintit de jos. I-am spus:

— Nu mi-o luaţi în nume de rău! Până în clipa de faţă nu m-am rugat aşa nimănui pe lume, nici lui Dumnezeu din ceruri!

Asistentele priveau la mine înmărmurite, aş zice consternate chiar. Medicul Stroia, în culmea surescitării, răcni la mine:

— Cine e pacienta? Spune odată!

Am şoptit, plecând capul:

— Iubita mea

A fost un cuvânt magic, cuvântul care sparge orice împotrivire, care dărâmă şi înalţă munţii, cuvântul ce creează şi dă sens vieţii pe pământ.

Doctorul m-a luat în braţe, m-a strâns înduioşat, gata să mă sărute. Nu m-a sărutat, mi-a spun numai:

— Prietene, ai obţinut imposibilul.

O lumină aproape nefirească a coborât pe feţele celor două asistente cărora doctorul le-a spus:

— Vă descurcaţi cum ştiţi. Am fost chemat de regina reginelor. Nu pot să nu mă duc.

Am plecat îndată, dar nu cu trăsura, ci cu maşina doctorului, un Austro-Fiat nou-nouţ. Fiinţele noastre şi-au întins antenele întâi timid, prudent, apoi tot mai cutezător (mai ales din partea mea) în cercetarea lor reciprocă. Medicul m-a descusut, dar ce putea să afle din biografia mea albă decât unele poliţe trase asupra viitorului, simple visuri adolescente fără suport practic.

— Ia spune, ce ai de gând să faci?

Întrebarea m-a găsit descoperit. Nici mie nu-mi răspunsesem ferm, deocamdată oscilam (în ceea ce priveşte profesiunea) între litere şi muzică, fără a fi luat o decizie. I-am răspuns optând brusc pentru profesorat:

— Aş vrea să urmez filosofia… sau să devin pianist..

Doctorul zâmbi cu îngăduinţă.

— Hm, nu-i rău, numai că filosofia face pe om să trăiască deasupra vieţii, s-o privească de sus ca să aibă sub ochi o perspectivă larg cuprinzătoare. Pentru asta e neapărat nevoie de o bază materială. Sunt bogat? Nici bogat, nici sărac. Tata e cutare… n-avem decât casa şi o vie… Pădurea s-a dus, are să se ducă şi via. Atunci va trebui să mă însor cu o fată bogată, aşa şi aşa, să-mi asigure existenţa. Altfel, cum? Iubita dumitale are avere?

— Nu, tatăl ei e învăţător.

— Hm! Aş fi preferat să fie mare proprietar…

Am râs amândoi cam stingheriţi. Cât priveşte cariera de pianist… să nu mai vorbim. După asta s-a strecurat o tăcere în dialogul nostru. La capătul ei (nu ştiu ce mi-o fi venit!) i-am pus întrebarea!

— Vă rog să nu vă supăraţi… Dumneavoastră de ce v-aţi făcut medic? Sunt tare curios să aflu…

Doctorul se uită lung la mine şi atât de pătrunzător, încât privirea lui parcă mi-a străbătut epiderma şi s-a instalat adânc în interiorul meu.

— De ce? Pentru că iubesc oamenii! Acesta e răspunsul. Un medic care nu iubeşte oamenii e un biet profesionist, bun pentru a opera bătături. Îşi face meseria pe tărâmul medicinii, ca să nu-şi ude picioarele şi să contracteze, Doamne-păzeşte, un guturai banal. De ce să se aventureze în larg unde bântuie furtunile şi există primejdia înecării? Medicul, cu M mare, e un adevărat apostol, gata să se jertfească pe sine şi pentru el deviza Primum non nocere nu constituie o problemă. Pe când lucram la spitalul Maggiore din Milano, m-am împrietenit cu obstetricianul Majocchi. Tatăl său, medic, a murit la treizeci şi doi de ani, contractase o infecţie în urma unei operaţii; tatăl meu s-a stins la patruzeci şi trei de ani, exact în aceleaşi împrejurări. Şi cazuri de-acestea, ţi-aş putea înşira cu zecile dacă vrei…

După cum vezi nu e vorba de marii binefăcători ai umanităţii ca Esculap, Hipocrate, Avicenna, Pasteur, Koch şi mulţi alţii, ci de medici cunoscuţi sau anonimi, înrolaţi în marea armată de sub steagul legendarului Asclepios. Aceştia au luptat şi luptă cu abnegaţie împotriva durerii, care degradează existenţa oamenilor şi o nimiceşte încetul cu încetul fără a o elibera, aşa cum face moartea. Pentru că, dragă tinere, scopul nostru nu e de a ne război cu moartea binevenită atunci când coeficientul de bucurie, singurul care legitimează