(Cum vine – asta? Ascult cu atenţia încordată).

…Da, pentru că noi, oamenii, ne împotrivim naturii aspre şi ostile atunci când nu lăsăm pe cei slabi să moară, călcăm legea biologică a evoluţiei care protejează mai degrabă specia decât individul, întrucât supravieţuieşte întotdeauna cel puternic. Dacă dumneata vii pe lume cu un organism deficitar, care nu se poate adapta, trebuie să pieri. Altul mai bine dotat, cu o constituţie mai robustă îţi va lua locul. Aşa se întâmplă cu regnul animal, mila şi compasiunea pentru cei slabi nu există. Există însă la oameni, ei au ieşit din această lege naturală, creând pentru ei o stare revoluţionară de favoare, datorită comandamentelor moralei fie creştină, budistă, mozaică ori islamică. Aşadar, rostul medicinei e să creeze o sănătate artificială şi s-o întreţină cu mijloacele care-i stau la îndemână. Însă cum poţi apăra pe oameni de emisarul morţii – durerea – dacă înainte de toate nu-i iubeşti?

— Eu iubesc oamenii…

— Atunci ai şanse să ajungi un bun medic!

(Medic? Şi Marta mi-a spus să mă fac medic. Niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa ceva).

— Căci această dragoste e o condiţie sine qua non. Absolut! Şi cum să nu-i iubeşti? Omul e capodoperă a naturii, trupul său – cea mai formidabilă autouzină din câte există, de care puţini dintre noi ne dăm seama. Inteligenţa ne-a eliberat de mediul nostru şi ne deosebeşte de celelalte vieţuitoare. Focarul ei a schimbat faţa pământului acoperind-o cu oraşe, temple, universităţi, spitale şi uzine de tot felul. El a creat artele frumoase care ne înnobilează şi civilizaţia, care ne uşurează existenţa… E al doilea creator care s-a luat la întrecere cu primul creator, iar mai târziu ambii creatori se vor lua la trântă… Dar noi nu vom apuca vremea aceea…

Mă emoţionează ceea ce îmi spune. Ce sentiment înalt e iubirea de om. Îl întreb:

— Aţi salvat multe vieţi?

Doctorul Stroia zâmbi auzind întrebarea, dar nu se hotăra să-mi răspundă. Am stăruit:

— V-aş ruga să-mi povestiţi măcar un caz…

— Ai văzut la mine în cabinet pe cele două muceniţe?

Am ridicat din umeri, nu înţelegeam despre ce era vorba.

— Muceniţe le spun femeilor din cadrul medical, fie că sunt doctoriţe, surori de caritate sau infirmiere.

— Da, era una blondă, cealaltă o brunetă înaltă şi subţire.

— De cea de-a doua e vorba: de brunetă. Nici nu visa că va ajunge muceniţă, era odrasla unui mare proprietar din Gorj. A avut acum şase ani un accident nenorocit de automobil. Un telefon deznădăjduit din partea familiei. Am alergat la spital să văd ce este?! Nimic, s-a isprăvit, mi-a raportat medicul de gardă; am depus-o la morgă de o oră. Cobor s-o văd: un corp de copilă, zdrobit, n-avea nici douăzeci de ani. Pun mâna pe ea (gestul profesional salvator). O părere de puls. Tresar, ce-i asta? Trăieşte, viaţa n-a părăsit-o încă. Să încercăm ceva. Dacă încerci nu-i totul imposibil, măcar unu la sută. Am înlăturat moartea ei clinică, i-am restabilit funcţiile vitale: cordul şi respiraţia. A doua zi, operaţia. Ore de-a rândul m-am războit cu moartea ei îngrozitoare. Când murea, când învia. Secundul care mă asista credea că am înnebunit. Poate eram nebun, dar uneori e atât de necesară şi niţică nebunie. Nu acceptam să moară la vârsta ei, mi se părea mereu că-i fiica mea. Când dispărea imaginea fiicei mele, o vedeam proiectată de-a lungul anilor, şi habar n-am pentru ce îmi apărea ca o cântăreaţă celebră culegând triumfuri, ovaţionată de un public delirant. Şi lucram înainte, febril, suturând plăgi şi ţesuturi, ligaturând vene… în fine, operaţia se sfârşise. Mi-am aşternut o cruce mare pe piept: „Asta-i, Doamne, tot ce-am putut face. Tu continuă restul!”

(Cum l-aş îmbrăţişa pe medicul ăsta! Simt că îl iubesc – îl iubesc! E aşa de mult om, încât a încetat să semene cu ceilalţi oameni..)

…Apoi fuga după medicul de gardă, care expediase pe pacientă la morgă. L-am bătut crunt în faţa colegilor şi l-am dat afară în brânci. N-a suflat o vorbă, n-a schiţat un gest de apărare, înţelegi? La inspectoratul sanitar au vrut să-l repartizeze la un alt spital din oraş. Nu! Faceţi bine, stimaţi domni, şi ţineţi-l la voi să facă scriptologie, pentru că nu-i medic, ci conţopist. Altfel, îl bag în puşcărie şi-i nenorocesc familia. Nu glumeam. A rămas la inspectorat. Şi azi tot acolo… mucegăieşte.

(Parcă vedeam bătaia cu ochii şi, zău, tare as fi vrut să reped şi eu acelui nemernic câţiva pumni. În orice caz, comportarea medicului Stroia m-a uns la inimă. Cred că nicio bătaie, de când e lumea, n-a fost mai îndreptăţită ca asta. O, ce simpatic e doctorul… simpatic… simpatic… L-am întrebat de ce fata aceea n-a ajuns actriţă, ci s-a făcut doctoriţă ca el?)

— …Cântăreaţă, nu actriţă, m-a corectat. Dar asta era o închipuire fără nicio contingenţă cu realitatea. Adevărul e că Nadia Garoiu (aşa o cheamă), după ce s-a văzut pe picioare, în afară de orice primejdie, i se pare că nu calcă pe pământ sănătos decât alături de mine. De aceea a urmat medicina. Crezi că numai ea face parte din familie? Oho, am rude pretutindeni, în toată ţara. De unde nici nu gândeşti primesc scrisori, felicitări, daruri cu nemiluita. Directoarea unei şcoli de ţesătorie din Târgu-Jiu, (am scăpat-o de o apendicită purulentă) îmi trimite mereu carpete şi covoare, o frumuseţe!, lucrate de mâna ei, nici n-am unde să le mai pun; un avocat din Turnu-Severin, care are o vie, îmi aduce de Paşti şi de Crăciun câte o damigeana cu tămâios. Ăstuia i-am salvat fetiţa. Pretutindeni mă plimb ca vodă prin lobodă, în recunoştinţa pacienţilor mei, care mi-au devenit rude, după cum ţi-am spus. Ce vrei, fiecare profesie are satisfacţiile ei. Satisfacţiile medicinei sunt însă imense, ating piscuri sufleteşti de ordinul Everestului. Iată de ce onorariul unui medic mi se pare, pur şi simplu, un nonsens. Ce sumă trebuia să-mi plătească Nadia Garoiu pentru că i-am salvat viaţa? Sau avocatul cu via că i-am scăpat fata din ghearele morţii? E imposibil