(Ciudat: în timp ce doctorul vorbea, mă vedeam în halat alb, aşa cum îl zărisem pe el, înconjurat de o droaie de asistente. O, ce minunat lucru să fii medic! Dar atât de greu!.. Eu aş putea? Parcă mi-ar fi ghicit gândul!)

…Greşeşti, dragul meu dacă te uiţi la noi prin telescop. Priveşte-ne cu ochii liberi, la propriile noastre dimensiuni. Să ştii că omenirea nu duce chiar atâta lipsă de medici cât de medicină. Fondul de cunoştinţe al umanităţii e redus, omul va rămâne mai departe o fiinţă necunoscută, aşa cum bine spune Alexis Carrel. Acum zece-doisprezece ani, plecasem în Franţa pentru specializare. Făceam stagii semestriale, fie la Nancy, la şcoala doctorului Bernheim, fie la Salpètrière, alt centru medical al celebrului Charcot, unde l-am cunoscut, printre cursişti şi pe Axel Munthe. Pe vremea aceea vindecările miraculoase de la Lourdes făceau vâlvă pe numeroase meridiane. Noi, medicii, atei convinşi, ridicam superior din umeri, fără a da crezare minunilor care se întâmplau, chipurile, acolo. Axel Munthe, cu care aveam discuţii interminabile pe această temă, susţinea că poate or fi vorbit câţiva muţi, poate or fi umblat câţiva paralitici, dar asta sunt nevropaţii funcţionale, mie să-mi vindece boli organice… Într-o zi m-am urcat în tren şi, după o călătorie destul de lungă şi obositoare, iată-mă la povârnişurile verzi ale Pirineilor, în preajma cărora se afla acest vestit Lourdes. În gară, potop de bolnavi, schilozi, paralitici, cei mai mulţi pe tărgi, înghesuiţi în cărucioare cu două sau patru roate şi înconjuraţi de pelerini, preoţi, călugări şi călugăriţe, din toate ordinele. M-am dus la Bureau des constatations, căci funcţiona acolo un asemenea birou, condus de medici, care verificau rezultatele obţinute de bolnavi. Chiar atunci a fost adusă o doamnă de vreo patruzeci de ani, cu plăgi mari ulceroase la membrele inferioare, probabil de natură varicoasă, care de zece ani rezistau la toate tratamentele. Disperată, femeia a venit în pelerinaj şi a vârât picioarele bolnave în piscină, acuzând dureri atât de mari, încât a leşinat. Asta s-a întâmplat în cursul dimineţii. După-amiază când infirmiera a vrut s-o panseze a rămas uluită: plăgile se cicatrizaseră, ulcerile dispăruseră. Numai la încheietura picioarelor rămăseseră câteva cicatrice recente, acoperite de o proaspătă epidermă, desigur în curs de vindecare. Je suis guérie, je suis guérie, striga ea gâtuită de emoţie, arătând picioarele, ca pe nişte trofee. Eu, unul, mă uitam împietrit, neştiind ce să cred. Dar mai mult decât asta, m-a impresionat procesiunea de după-amiază. A fost cel mai zguduitor spectacol pe care l-am văzut în viaţa mea. Închipuieşte-ţi un cortegiu al ororilor celor mai groaznice adunate laolaltă: paralitici pe tărgi, canceroşi cu feţele mutilate de tumori, tuberculoşi în cărucioare, orbi conduşi de însoţitori, nevropatici agitaţi, tremurând fără încetare, toţi aceştia cântau, se rugau Sfintei Fecioare. Întindeau mâinile exaltaţi, într-un delir fără frâu… Ajuns la Sanctuarium, convoiul rupse zăgazurile stăpânirii de sine şi intră în nebunie. Urlete şi răcnete sălbatice izbucniră din sute de piepturi, cerând imperios divinităţii vindecarea lor, chiar impunând cu forţa glasurilor această vindecare. Mi s-a zburlit părul de spaimă, am început să tremur şi niciodată ca atunci n-am încercat un sentiment mai plenar de neputinţă a medicinii noastre. Nu ştim decât foarte puţin şi ceea ce ştim ştiu foarte puţini. Durerea omenească e prea mare, ca un ocean fără ţărmuri, şi cine se încumetă să-l sece? Şi cum?

(Am văzut cu ochii minţii această procesiune şi m-a emoţionat, ca şi când aş fi fost de faţă. Ce putere mare au cuvintele, abia acum îmi dau seama).

…Am cunoscut ceva mai târziu un medic-savant, Alexis Carrel, care s-a ocupat de aceste fenomene în general contestate de biologi. Mi-a spus că într-adevăr, există o influenţă a rugăciunii asupra stărilor patologice, că uneori se obţin vindecări instantanee ale unor boli nu numai funcţionale, dar şi organice, ca tuberculoza osoasă, peritoneală, cancer, lupus şi altele. Procesul începe cu o accentuare a durerii, după care intervin brusc uşurarea, rănile se cicatrizează în câteva minute, simptomele caracteristice dispar, pofta de mâncare revine. Asemenea fenomene dovedesc existenţa unor relaţii încă necunoscute între procesele psihologice şi cele organice. Studiul aprofundat al acestor activităţi spirituale ne vor releva potenţele uriaşe ce zac neexplorate în străfundurile fiinţei omeneşti şi atunci se va deschide în faţa noastră o lume nouă, mai bună decât aceasta, în oare trăim…

(O lume nouă! Cuvânt magic, deschizător de drumuri… De ce până acum n-a deschis nimeni porţile acestei lumi?)

Doctorul Stroia tăcu, dar cuvintele lui schimbate în ecouri prelungi vuiau prin toată fiinţa mea, răscolind-o, răvăşind-o, prefăcând-o. Nu vijelios ca furtuna, ci tăcut, pe-ncetul, cu puterea convingătoare a liniştii…{2}

Ah, cum aş vrea să descopăr eu lumea cea nouă!… Aş ajunge, de bună seamă, un binefăcător al oamenilor. Numai de-aş fi în stare! Şi de ce să nu fiu? Mai întâi, trebuie să vreau. Şi după aceea, să mă-nham la truda învăţăturii, căci cunoaşterea e începutul ştiinţei. Patima cunoaşterii nu are frontiere, nici măsură.

Visarea mea cu ochii deschişi s-a întrerupt. Ne apropiam de pârâul Gemărtăluiului şi amintindu-mi de podeţul cu pricina i-am atras atenţia şoferului să micşoreze viteza ceea ce a făcut. Doctorul, curios, m-a întrebat ce era cu podeţul acela? Ce să fie, s-a cam deteriorat, ar avea nevoie de reparaţii, grinzile uite-aşa bâţâie când trece carul cu boi şi chiar omul. Aici a căzut Marta de pe bicicletă. Nu ştiu de ce i-am povestit păţania ei, n-avea niciun rost. N-am înţeles însă pentru ce doctorul i-a dat importanţă.

— S-a lovit cumva? m-a întrebat el.

— Aşa, puţin… Adică s-a zgâriat la genunchi. Abia am reuşit să oprim sângele.

— Nu s-o fi înţepat, cumva?

— Aşa cred. Dar de ce vă alarmaţi, rana s-a vindecat. Nu mai are nimic…

— Dacă n-are nimic pentru ce m-ai adus? răcni doctorul dezlănţuit dintr-o dată.

De rândul acesta m-am alarmat eu.

— Credeţi că este vreo legătură?…

Nu mi-a răspuns. Îşi frângea mâinile, se agita, nemaigăsind loc, parcă ar fi şezut pe tăciuni. A strigat