— Mai avem mult?

— Vreo şase kilometri.

A fost un chin până am ajuns. N-am îndrăznit în acest timp să scot un cuvânt. Tremuram vargă, invadat de spaimă, căci înţelesesem din atitudinea doctorului că era ceva grav, deosebit de grav. În poarta şcolii, era chiar Sabaru, bătrânul medic-şef al spitalului nostru, care tocmai voia să plece. Când ne-a văzut oprind maşina a rămas pe loc. Doctorul Stroia, auzind cine este, fuga la el, un schimb de fraze şi amândoi s-au făcut nevăzuţi. Credeam că au intrat la Marta, dar ei se retrăseseră într-o sală de clasă. Am ascultat la uşă ce vorbeau. Se auzea tot, pentru că decorul Stroia ţipa ca apucat de toate furiile pământului. Cuvinte grele îmi zdrobeau urechile: „Diagnostic diferenţial grosolan, ce nefrită acută, dobitocule, ucigaşule, cum ai profesat dumneata o viaţă întreagă, cu tâmpenia?…” Erau adresate bătrânului medic Sabaru, şeful spitalului nostru de treizeci de ani şi el le îndura, vinovat, cu ochii în pământ.

Am rămas locului înmărmurit, blestemând sănătatea auzului. Dacă eram surd aş fi aflat adevărul peste câteva ore când a murit Marta. De ce l-am adus pe Stroia atât de târziu? De ce am plecat în excursia aceea nefastă? De ce a căzut Marta pe podeţul blestemat? De ce medicul Sabaru nu i-a ghicit boala? De ce Stroia şi-a dat seama de la o depărtare de şase kilometri că are tetanos?

Toate aceste de ce-uri laolaltă au înălţat muntele deznădejdii mele. Nici eu, nici ea nu ştiam de unde venim, pentru ce trăim şi unde plecăm. De ce ne-am întâlnit şi iubit? Ce raţiune a avut dragostea noastră dacă ea trebuia să se stingă neîmplinită, în faşă? O întâmplare nu numai fără sens, ci de-a dreptul stupidă, nimicise universul creat de noi, punând neantul între mine şi ea. Marta reprezenta prea mult pentru mine, atât de mult, încât mă punea în imposibilitate de a-i cuprinde moartea cu mintea.

Ce monstruozitate fără pereche, ce absurd revoltător, ce mizerabilă alcătuire! Cum e cu putinţă ca fiinţele umane, după ce au fost create de puterea celei mai desăvârşite inteligenţe, să fie părăsite în voia oarbei întâmplări? Nu, nu pot, mintea mea refuză să conceapă nimicnicia, după ce a cunoscut atotputernicia gândirii.

Ce condei ar fi în stare să aştearnă pe hârtie ideile şi simţămintele contradictorii care m-au sfâşiat în zilele acelea grele, nesfârşite, peste care plutea linţoliul morţii şi al ireversibilului?

…Pe Marta au pus-o în cavoul nostru, lângă mama. Eu am ţinut mult la asta. Mă gândeam că măcar după moarte, voi fi lângă ea. Mă miram, şi nu numai eu, ci toată lumea, că pe faţa ei încremenise un zâmbet larg, deschis, parcă se bucura de plecarea ei pe alte tărâmuri. Am aflat secretul. Înainte de a muri, doctorul Stroia o hipnotizase pentru a-i uşura suferinţa, sugerându-i că suntem împreună, că i-am spus te iubesc de mii de ori şi că s-ar cuveni să mă răsplătească măcar cu o sută de sărutări…

— S-a stins fericită, fără să ştie, cu chipul dumitale în suflet. Mai mult decât atât n-am putut face.

Tatăl Martei mi-a încredinţat caietul cu poeziile. Nu ştiu dacă ea lăsase vreo dispoziţie în acest sens; n-aş crede, pentru că niciodată n-a vrut să mi le arate. Dar cum era să-mi ajungă numai atât? Părinţii ei, zdrobiţi, mi-au îngăduit să iau tot ceea ce vroiam din lucrurile ei. Am luat pe Oana, păpuşa-i atât de dragă cu care dormea de ani de zile, pe Lăbuş, căţelul de pâslă, uniforma de şcolăriţă cu guleraş alb pe care o purta când am sărutat-o prima oară, un pui de pernă, o pălăriuţă de panama (ce bine îi venea!) şi chiar o pereche de sandale. Vor izbuti toate aceste lucruri să mi-o înlocuiască? Nu ştiu! Ştiu că nu puteam fără ele…

…Asta a fost… Şi am început să trăiesc mai departe mirându-mă că pot trăi, că viaţa mea îşi continuă totuşi mersul ca şi cinci nu s-ar fi întâmplat nimic.

Eram singur pe pământ, plecase toată lumea din mine, chiar eu însumi…

După năprasnica lovitură a destinului, Ilarie se închise cu durerea sa într-o carapace, unde nu pătrunseră decât tragicii greci şi Shakespeare. Tragediile lor erau mai zguduitoare decât propria lui tragedie, aşa că prin comparaţie le considera ca fiind cele mai bune medicamente împotriva rănilor sufletului. Câteodată, se abătea pe la cimitir unde cele două morminte – al mamei şi al iubitei – atestau crunta realitate. Fugea devastat din cetatea umbrelor, căci găsea pe Marta mai repede în sine decât acolo. În fiinţa lui arăta chiar mai fragedă şi mai pură decât fusese în viaţă. Întâmplările dintre ei îşi scuturaseră colbul şi petele, dobândind o ireală şi imaculată patină. Iar de acum înainte, iubita lui, după ce îşi oprise vârsta la nouăsprezece ani, nu mai avea să moară. Teama asta inhibitivă dispăruse cu desăvârşire. Era o consolare? Se poate. Doar avea atâta nevoie de consolare, de orice fel de consolare, fie cât de absurdă sau de naivă!

— Ascultă, Marlen, m-am hotărât să urmez medicina. Te bucuri? Ştiam… Nu mi-ai spus chiar tu să mă fac medic? Dacă te îngrijeam eu, nu te-aş fi lăsat să mori…

De fapt, hotărârea nu pornise numai din îndemnul iubitei. Convorbirea din maşină cu medicul Stroia marcase o cotitură decisivă în drumul său înainte şi, astfel, doctorul deveni pentru Ilarie un model. De asemenea, învăţătura desprinsă din lecturile filosofice tot spre medicină îl împingea. Viaţa, pe pământ numai rană şi durere, ţipa după ajutor. Lupta pentru întârzierea morţii fusese începutul medicinii iar prelungirea zilelor pământeşti – maturitatea ei. Celelalte suferinţe morale, provocate mai ales ele egoism, aveau – de bine, de rău – balsamul muzicii şi literaturii, orice operă ce suie la inima omului constituie o alinare.

„Trebuie să mă înrolez în armata celor care luptă pentru cucerirea unui plus de cunoaştere ca să pot dobândi un minus de durere. Dacă doctorul Sabaru ar fi acumulat mai multe cunoştinţe, desigur că Marta scăpa cu viaţă. Moartea ei nu fusese eroare, ci neştiinţă, pur şi simplu…”

Cu trei săptămâni înainte de a se înscrie la Facultatea