de medicină, Ilarie se apucă să studieze tetanosul, boala care-i răpise iubita. N-avea cărţi, vru să ceară cu împrumut medicului Sabaru un tratat de patologie, dar acesta plecase pe neaşteptate din comună, îl scoaseră la pensie (a-ha, magnificul Stroia a avut grijă să se ocupe şi de asta!) şi atunci se repezi la Craiova, de unde se întoarse cu un vraf de cursuri. La o parte Shakespeare, la odihnă tragicii antici, să vedem ce-i cu acest blestemat balaur care se cheamă tetanos. Cruntă boală, teribile urmările ei, dar mizerabilă şi neputincioasă dacă-i cunoşti măruntaiele… Şi tot ceea ce ştii îşi pierde puterea, devine neînsemnat, mărunt, simplu! Folosind însemnările din maculator întocmi o cărticică de vreo sută de pagini. Fu primul său pas în medicină!…

Locuia la Bucureşti într-o odăiţă modestă, în apropiere de facultate, pe o stradă liniştită, fără linie de tramvai, împreună cu un coleg de an, Radu Şteflea, oltean ca şi ei, care îl găzduise după urâta păţanie cu directoarea pensionului. Amândoi studenţii mâncau la prânz la cantină, iar seara pe unde apuca fiecare. Tovărăşia nu ţinu prea mult, colegul n-avea suflu la învăţătură, era petrecăreţ şi, colac peste pupăză, se încurcase cu o studentă. Aşa încât Ilarie răsuflă uşurat când acesta se mută în altă parte şi îl lăsă în pace.

Tatăl său, pretorul, îi trimitea câte o sută cincizeci de lei pe lună. Era o sumă bunicică, îi ajungea să-şi acopere nevoile existenţei dacă s-ar fi stâmpărat să cumpere cărţi de specialitate de la anticari. Dar cumpăra cu toptanul, iar unele, cu neputinţă de găsit, n-avea încotro şi le comanda în străinătate. Un tratat de metapsinică al lui Charles Bichet îl costă un sfert din întreţinerea pe o lună. În afară de asta, purta o corespondenţă destul de costisitoare cu Sidgwick, directorul institutului „For Psychical Research” din Londra şi alţi profesori străini, somităţi în materie.

Râvna lui Ilarie de a studia, priceperea la lucrări practice şi unele răspunsuri strălucite la colocvii făcură destulă vâlvă în jurul său. Colegii îi spuneau Savantul şi aşa îi rămase porecla. E drept, obţinea bile albe cu nemiluita, dar nu învăţa pentru notă, socotind-o accesorie, ci pentru a-şi potoli setea de a şti. Din cauza asta îi rămăsese necunoscută truda. Studiul i se părea o simplă joacă, pentru că la mijloc era pasiunea – acea faimoasă concentrare de forţe sufleteşti care mătură orice piedici din cale şi face plăcut cel mai neplăcut lucru.

Ilarie nu fugea de amintirea Martei ca s-o uite, dimpotrivă, o căuta mereu şi ea venea… Trăia necontenit în el ca o a doua fiinţă, fără să-l stingherească întru nimic. Acest adaos viu al său îi era necesar, îl considera un bun personal la care ţinea mult căci fusese dobândit cu preţul unei prea mari suferinţe. Nu purta numele iubirii, căci trecuse de hotarul ei, ajungând, undeva, în esenţă… Aşa că o scurtă aventură cu sora gazdei, venită în vizită de la Galaţi nu afectă de loc zona superioară din el destinată Martei şi nici alte legături pasagere de mai târziu cu femei.

Viaţa lui sexuală n-avea nicio corespondenţă cu iubita ideală din suflet. Ore întregi stăteau la taifas repetând fără contenire ceea ce trăiseră împreună sau născocind scene noi, neîntâmplate. Cu timpul începu să se consulte mintal cu ea ori de câte ori avea vreo problemă care cerea o dezlegare, cerându-i părerea ca şi cum ar fi fost vie şi totodată competentă.

De obicei Marta era prezentă când învăţa, şedea pe genunchii lui cuminte şi mută ca păpuşa ei, alteori se urca pe masă făcându-se mică-mititică, sau chiar pe foile cărţii.

Studentul se obişnuise să doarmă pe puiul de pernă moştenit de la iubita moartă dimpreună cu păpuşa Oana. Gazda, care îi făcea curat în odaie se mira de ciudăţenia tânărului ei chiriaş şi îl tot descosea ce-i cu păpuşa, cu ursuleţul şi rochiţa de şcolăriţă? El îi spunea că i-au rămas de la o fată care a murit şi atâta tot. Mai mult nu-i pomeni un cuvânt.

O dată trecu o zi fără să-şi aducă aminte de Marta. I se strânse inima de durere. O fi supărată că uitase s-o cheme?

— Iartă-mă, tu, Marlen, am fost foarte preocupat de maestrul indian Meher-Baba, i-am scris lui Brunton la Londra în privinţa asta şi…

Avu impresia că fata încă nu l-a iertat…

— Ştii, ce? Am să-ţi scriu şi ţie…

Uite, o idee: să-i trimită o scrisoare. Nimeni n-a făcut până acum aşa ceva. De ce n-ar face-o el cu Marta? Şi nu numai o scrisoare, ci un vraf întreg. Era o nebunie din partea lui? Nicidecum! Mai repede, un plus de simţire care se cere cheltuită. Excedentul acesta s-ar irosi oricum, dar tot mai bine să-l folosească aşternând gânduri pe hârtie. O scrisoare cere răspuns, urmăreşte realizarea unei dorinţe, obţinerea unui avantaj. Scrisorile sale nu vor cere răspuns, nu urmăresc nimic. Poate vor fi citite de alţi ochi decât ai Martei. Bine şi-atât. În istoria iubirii atâtea cupluri vestite înfruntă secolele. Cine ar fi ştiut de ele dacă n-ar sta mărturie corespondenţa lor amoroasă? Ilarie şi Marta, pereche neştiută de nimeni, n-avusese parte de poezia scrisorilor, iubirea lor era sortită să se stingă în anonimat.

— Nu, nu vreau să moară, iubirea noastră. Eu trăiesc şi o duc mai departe, până la împlinire!

Adevărul e că tot ceea ce făcea Ilarie Magheru era în vederea eternităţii. Înfricoşat de neant, voia să trăiască mai multe vieţi, chiar după moartea fizică. De aceea îl frământau proiecte atât de cutezătoare, ca acela de a ajunge un binefăcător al omenirii, pe drumul medicinii. Deocamdată această năzuinţă imperioasă îi era încă neclară, dar cu timpul avea să se limpezească, îmbrăcând forme precise.

Luă toc, hârtie şi începu să-şi aştearnă gândurile.

„Ştiu, Marlen, că n-ai să-mi răspunzi niciodată, mâinile tale puse cruce pe piept nu mai pot ţine condeiul. Dar sunt sigur că citeşti tot ceea ce-ţi scriu, fiindcă te simt aplecată pe umărul meu urmărind cuvânt cu cuvânt…”

În cele două pagini care