urmară, Ilarie evocă destul de înaripat primii fiori ai dragostei apoi triumful său cu marea sărutare din revărsatul zorilor când plecaseră la şcoală, cu trăsura. Dar strică mai multe plicuri până să definitiveze adresa. În cele din urmă scrise: Marta Marlen Coravu, în Ceruri. Şi aruncă scrisoarea în cutia poştală.

După câteva zile scrise alta, apoi încă una, după care având mult de învăţat, întrerupse câteva săptămâni corespondenţa. Şi din nou mai aşternu câteva răvaşe pe adresa cerului.

II

Cu trecerea timpului, studentul Magheru devenea din ce în ce mai incomod, se lua la harţă cu profesorii, le răspundea cu impertinenţă, angajându-i uneori în discuţii contradictorii. Căci, paralel cu materiile de învăţământ, el se ocupa şi de alte probleme. Îl interesau relaţiile activităţii mintale şi psihologice ale omului, influenţa glandelor asupra spiritului, stările mistice, vindecările miraculoase, clarviziunea şi telepatia. Ştia că existenţa acestor fenomene metapsihice era contestată de biologişti şi medici. Mai mult: savanţii priveau cu neîncredere, şi chiar dispreţ, pe cei care se ocupau de ele. Aceste manifestări, e drept, întâmplătoare, nerepetabile cu voinţă, fuseseră – din păcate – compromise de avalanşa superstiţiilor şi minciunilor celor interesaţi. Dar observaţia arăta că ele totuşi există şi ne duc, cum spunea de altfel şi doctorul Stroia, la constatarea că omul dispune de potenţe uriaşe care zac neexplorate în rezervorul fiinţei sale.

Ei bine, pe aceste comori nepreţuite voia să pună mâna Ilarie Magheru, ca să le cerceteze originea, alcătuirea şi însuşirile, pentru a le oferi pe tavă omenirii. Durerea fizică odată izgonită, s-ar fi schimbat faţa lumii. Dintr-o vale a plângerii pământul ar fi chiui de bucuria sănătăţii.

Asta era lupta lui, asta voia să dea oamenilor, pentru că ceea ce facem pentru alţii rămâne întotdeauna după noi. Îşi făurise un ideal, stea care-i călăuzea paşii dându-le sens. Adevărul se afla undeva pe acest drum. Trebuia însă cucerit.

Ştiind că unele tulburări mintale pot fi lecuite prin hipnotism, învăţă tehnicile acestei metode în speranţa că va obţine vindecări mai de seamă. Nu izbuti mare lucru, dar reţinu că vindecarea n-o înfăptuia decât inconştientul bolnavului. Când sugestia operatorului era captată de conştiinţă, dădea greş. Nu, calea bătătorită de Mesmer nu ducea prea departe. O abandonă repede, fără regret, ca să caute altceva, să caute mereu zi şi noapte, treaz sau în vis, să caute fără linişte şi odihnă.

Câte un intermezzo bine venit întrerupea tensiunea acestor preocupări. Aşa, într-una din zile, trecând pe lângă un chioşc de ziare, privirea îi rămase agăţată de un afiş al cunoscutei reviste literare Lucifer în care citi printre altele: Scrisori către iubita moartă. Cumpără numaidecât revista şi spre marea lui surprindere dădu cu ochii de prima lui scrisoare adresată Martei. O citi şi reciti de câteva ori, uluit de năstruşnica întâmplare. Cum, când, prin ce miracol nimeriseră rândurile sale în redacţia Luciferului? Arzând de curiozitate se gândi să se ducă la secretarul redacţional pentru dezlegarea misterului, însă renunţă pe loc. Ar fi destrămat cu mână duşmancă pânza de vrajă ţesută de el însuşi în jurul acestor scrisori.

Ce se întâmplase? Când poştaşul de la cartare dăduse peste plicul cu strania destinaţie, îşi zise că adresantul trebuie să fie nebun sadea… şi vru să arunce scrisoarea la rebut. Dar în acea clipă se ivi pe uşă oficianta Elena Banciu.

— Ce facem, doamnă, cu scrisoarea asta? Cum o expediem în… ceruri?

Oficianta mirată luă plicul, îl desfăcu şi citi cuprinsul. Trăsăturile feţei i se schimbară dintr-o dată. Plecă repede în biroul ei şi repetă lectura, tot mai zguduită. Trimise vorbă cartatorului că dacă mai sosesc scrisori de-astea să i le aducă ei. Femeia era poetă, colabora la Lucifer şi dându-şi seama de valoarea lor literară şi documentară le trimise redacţiei.

În timpul publicării epistolelor, care ţinu câteva luni, Ilarie adună poeziile Martei, puse să le bată la maşină şi le expedie redacţiei. Apărură şi ele, în grupaje de câte şapte-opt poezii, după care fură publicate într-o plachetă cu fotografia autoarei. Înnebunit de fericire, medicinistul cutreiera acum febril pe străzi, oprindu-se la vitrinele librăriilor ca să contemple cartea. Cumpără vreo două sute de exemplare şi le-ar fi cumpărat pe toate dacă avea bani. Trimise o parte din ele părinţilor Martei.

— Marlen, tu trăieşti, te simt atât de vie!… Uite, pot să te îmbrăţişez! şi strângea la piept placheta cu poeziile ei, ca o dovadă peremptorie.

Vru să însemneze în memorialul său acea zi a fericirii. Cercetă calendarul, în câte avem astăzi?

14 aprilie!

Tresări zguduit ele talazul amintirii: dar 14 aprilie fusese hărăzit nunţii lor, în ziua asta hotărâseră să se cunune încă de acum doi ani…

— Marlen, strigă el, mă voi ţine de cuvânt, luptând cu imposibilul. Ne vom căsători, deşi lipseşti fără voinţa ta. Am în mine uriaşa putere de a te simţi lângă mine vie şi pură cum ai fost de când te ştiu. Ceea ce fac nu e o nebunie, sunt în stare să modific realitatea după cum vreau. Nici povestea scrisorilor nu s-a dovedit a fi o nebunie.. Haide, iubito, să ne respectăm jurământul…

Cumpără o verighetă, puse pe bijutier să-i graveze numele şi alergă la un preot de pe strada vecină. Îi spuse cine era şi ce vrea. Slujitorul Domnului îl cântări din ochi surâzând cu blândeţe:

— Nu se poate fiule, ceea ce-mi ceri e împotriva firii…

— Împotriva firii? Sfinţia ta cunoşti povestea lui Saint Louis le Décapité?

— Atunci dă-mi voie să ţi-o istorisesc în câteva cuvinte. Acest Louis, preot în floarea vârstei, fusese ataşat undeva în Franţa, pe lângă un bătrân paroh căruia trebuia să-i urmeze la duhovnicie. Într-o zi, bătrânul paroh e găsit asasinat. Bănuielile cad asupra celui tânăr, se credea că voise să-i ia locul cât mai repede. Cu toate că s-a apărat strigându-şi înverşunat nevinovăţia, fu osândit la moarte şi executat. După câţiva ani, menajera preotului asasinat, înainte de a-şi da duhul, mărturisi chinuită de remuşcări că ea omorâse pe bătrânul paroh şi că a doua zi s-a spovedit celui tânăr ca să-şi uşureze cugetul. Acest Louis care ştia cine a comis crima, şi ar fi putut cu un singur cuvânt să se salveze, a ales moartea