decât să calce taina spovedaniei, dând-o în vileag. Pentru această forţă sufletească, biserica l-a sanctificat. Şi acum, întreb pe sfinţia ta: forţa sufletească a Sfântului Louis părea cu adevărat normală? Nu era împotriva firii?

— Te cunun, fiule, dacă aceasta îţi aduce o alinare sufletească.

— Da părinte. Altfel de ce aş fi venit? Îmi faceţi un bine fără să suparăţi pe nimeni.

Ceremonia religioasă se săvârşi în cea mai mare taină. Pe Marta n-o mai putea separa de el.

Odată, într-o noapte albă de truda căutărilor, pe când Ilarie citea un raport medical despre rezultatele de la Lourdes, se gândise probabil că înalta tensiune a sufletului, care dă extazul, deziderat suprem al activităţii psihice, ar putea într-o sclipire cosmică să declanşeze acea forţă necunoscută în stare să vindece fulgerător. Dar prin ce mijloace va obţine un extaz, rezultat mai ales al practicilor religioase? Şi iată, acum, la această neobişnuită cununie, trăise plenar acel extaz. Făptura lui naviga în univers, se îmbrăţişa cu stelele, desprinsă de realitate, potopită de o fericire necunoscută, imaterială, sublimă. Îşi însemnă în minte:

— Tot dragostea mi-a dăruit această stare!

III

Într-o dimineaţă întâlni la spitalul Colţea pe doctorul Stroia, venit de la Craiova pentru un consult.

— Eşti medicinist? îl întrebă acesta mirat.

— Se putea altfel? Convorbirea aceea, din maşină, a fost hotărâtoare pentru mine.

— Mă bucur. Va să zică mie-mi datorezi alegerea carierei şi eu habar n-aveam… Vino diseară la Capşa să iei masa cu mine.

Timp de trei ore cât se lungi cina, Ilarie deşiră prelung ghemul preocupărilor şi mai ales al căutărilor sale şi conchise:

— Vă rog să mă ajutaţi. Sunt la o răspântie şi nu mai ştiu pe care drum să apuc.

— Dragul meu, te-am ascultat nu numai cu luare-aminte, dar şi cu uimire. Ceea ce ţi-ai pus în gând să faci este tocmai ceea ce voiam şi eu să fac pe când eram de vârsta dumitale. Din păcate, idealul care mi-a încălzit anii studenţiei şi mi-a crescut câteva rânduri de aripi în spinare a rămas nerealizat. Ştii de ce? Pentru că mi-au lipsit banii ca să-l înfăptuiesc. Nu te mira, chiar un ideal are nevoie de o bază materială. Eram sărac, tata s-a prăpădit, ţi-am mai spus, la patruzeci şi trei de ani. Îmi trebuia o sumă care să-mi asigure întreţinerea pe o perioadă de cel puţin cinci ani, plus spezele de călătorie – dus şi întors. Erau bani ăştia, nu glumă, şi, cu toate străduinţele mele, n-am putut face rost de ei. Voiam să plec în India, nu numai pentru a studia ceea ce se cheamă Yoga, ci chiar s-o practic efectiv, nădăjduind că în ea voi găsi cheia căutărilor mele. După cum vezi, nu era vorba de acumulări de cunoştinţe, ci de o mare experienţă spirituală, care s-ar fi putut să-mi transforme structura intimă, modul de a gândi, dându-mi o nouă viziune asupra lumii şi divinităţii. Cum am ajuns aici? Întâi, mi-a căzut în mână o carte a unui orientalist modern, Colembrooke, apoi am citit alta a lui Burnouf. Te rog să le citeşti şi dumneata, am să ţi le trimit… În orice caz, fără a găsi esenţa cea mai pură a spiritualităţii umane, nu rezolvi problema care te munceşte şi această esenţă n-o afli decât în India. Şi în India, nu oriunde, căci acolo vei descoperi o lume de vrăjitori care încă mai folosesc aşa-zisele forţe oculte. Eşti tânăr, cutezător, întreprinzător, încearcă această experienţă uriaşă. Dacă ştii să vrei ai să găseşti banii de care ai nevoie. Cu o parte din ei te voi ajuta chiar eu. Aş fi putut să fiu bogat dacă făceam medicină pentru bani ca alţi confraţi mai puţin pricepuţi decât mine. Poate îţi voi obţine şi o bursă. Te ajut din toată inima, măcar să reuşeşti dumneata ceea ce n-am reuşit eu. Numai că – din păcate – cerul Europei s-a întunecat, războiul bate şi la uşa noastră. Cred că ne vom prinde în hora morţii, avem un ideal de împlinit. Vezi, tot un ideal. Dar odată şi odată, se vor limpezi lucrurile. Timpul îţi stă din belşug la dispoziţie…

Doctorul Stroia mai spuse că preocupările tânărului său confrate sunt cu adevărat mai binevenite, cu cât se pornise o înverşunată luptă împotriva medicinii medicamentoase. În America, Marden ridicase steagul reacţiunii iar în Europa, Coué şi discipolii săi făceau senzaţie cu vindecările lor aproape miraculoase. Vechea terapeutică începea să fie înlocuită printr-una mintală, căci medicii şi filosofii încă de la Epictet îşi dăduseră seama că ceea ce tămăduieşte nu-i decât o putere lăuntrică. Însă toate astea sunt încercări timide, continuă Stroia. Lovitura cea mare e alta. Trebuie s-o dai dumneata.

— Aveţi această încredere în mine? făcu Ilarie cu ochii măriţi de uluire.

— Da, am! strigă Stroia convins.

Studentul nu-şi dădu seama cât de uriaş era acest Stroia, pentru că, de obicei aşa se întâmplă: cine ajunge la poalele muntelui e greu să-i vadă înălţimea.

CAPITOLUL 6 DOCTOR ÎN MEDICINĂ I

Pe albia bătrânului timp apele se-nvolburară, aducând urgia războiului. Poporul nostru, îndrituit să-şi redobândească unitatea neamului, se aruncă în viitoarea întinsă pe tot pământul, în acel an de pomină, 1916.

Ilarie Magheru încă nu absolvise facultatea, mai avea de susţinut teza de doctorat, dar evenimentele năpustindu-se nu-i dădură răgaz. Mobilizat ca medic, gradul de sublocotenent, îşi îndeplinea îndatoririle după necesitate (era psihiatru – devenise chirurg) buimăcit de prăpădul care întorsese lumea pe dos. Cum să apere viaţa când puterile răului coalizate se întreceau care de care s-o suprime? Durerea omenească n-o stârneau numai forţele naturii ci şi înşişi oamenii, homo homini lupus! Acel minus de durere la care se gândea el mereu nu putea fi realizat fără să se fi obţinut mai întâi un minus de egoism al făpturii umane.

Până atunci, moartea nu mai prididea cu secerişul vieţilor tinere, pline de vlagă. Lucrul medicului se oprea îndată ce îngrozitoarea coasă neagră îşi arăta ascuţişul. Cu toate astea, Ilarie află şi aici un rost al omeniei. Agonia multor răniţi începea cu suferinţe cumplite, care îi făceau chiar doctorului părul măciucă de groază. De ce să nu le uşureze drumul către nefiinţă dacă nu-i mai poate ajuta să