trăiască? Şi atunci, îi hipnotiza pe muribunzi (aşa cum făcuse maestrul Stroia cu Marta) şi aşa, nefericiţii mureau fericiţi. Măcar atâta, pentru acei care îşi jertfiseră viaţa ca să trăiască mai bine cei rămaşi în urma lor.

După ce nemţii cotropiră mai mult de jumătate din trupul României, spitalul unde lucra sublocotenentul Magheru fu evacuat în Moldova. Acolo ostaşii noştri avură de luptat cu încă un inamic, puternic şi nevăzut: tifosul exantematic. Epidemia foamei, a mizeriei şi a deznădejdii decimă trupele şi populaţia în crunta iarnă a anului 1917. Prăpădul atinse dimensiuni de coşmar, viaţa atacată din toate părţile se împuţina îngrijorător zi de zi, pământul nu mai avea gropi pentru morţi.

Dar firea sănătoasă a românului nu se speria de nimic. Maiorul Dordea, care părăsise spitalul abia de o lună, după o operaţie grea (un şrapnel îl rănise la cap), reveni de astă dată infectat de exantematic.

— Doctorilor, am fost rănit de şapte ori şi acum în loc de glonţ trebuie să mor de păduche? Nu, asta n-o înghit! Dacă nu mă faceţi bine să ştiţi că dărâm spitalul pe voi…

Din fericire, scăpă cu zile. Medicul Magheru, cu care se împrietenise, îi spunea:

— Nene maiorule, de când ai început să ţii la viaţă nu mai ai şanse să devii erou…

— Ce să devin dacă sunt, doctoraşule? Uite, tot trupul mi-e plin de cicatrice, nu mai e loc cu dat dracu’ pentru alte gloanţe… Ce să fac? Sunt obligat să trăiesc până ating suta… După aia, om vedea noi!

Ca maiorul Dordea erau mulţi.

Într-una din zile, sosi vestea că la Iaşi căzuse victimă teribilului flagel însuşi generalul-medic Gheorghe Stroia. Clătină trist din cap, înălţă umerii şi atâta tot. Moartea era atât de prezentă în fiecare clipă, încât ajunsese să nu mai impresioneze pe nimeni. Oamenii se obişnuiseră cu ea ca hainele de pe ei. Strălucitul doctor călcase pe urmele tatălui său răpus tot la datorie. Numai că Stroia îşi dăduse fără doar şi poate seama de sfârşit, dar moartea nătângă habar n-avea că omorâse pe cel mai aprig inamic al ei…

Tot umblând cu gândul prin căldura amintirilor, zgura de pe simţirea doctorului se muie pe-ncetul şi o sfâşiere prinse a-i măcina fiinţa.

— Mă duc să-l văd, trebuie să-mi iau rămas bun, orice s-ar întâmpla.

Vru atât de mult încât n-avea cum să nu izbutească. Căpătând o delegaţie de formă, plecă urgent cu maşina diviziei şi ajunse tocmai când se oficia serviciul divin.

Nu, nu putea să conceapă, în ruptul capului, pe acel uriaş întins cuminte pe catafalc… Era o înfrângere prea mare şi nedreaptă. Doctorul Stroia nu trebuia să se supună actului morţii. Obţinuse de la natură, prin puterea minţii, prerogative deosebite, intangibile, supreme! Pentru care motiv cedase? De ce a fost jefuit de viaţă înainte de vreme? Pentru el, moartea fără acceptare constituia o tâlhărie…

Sublocotenentul Magheru asculta prohodul ţeapăn, fără suflare, în timp ce lacrimile şiroiau lunecând pe valea obrajilor. Cu un gest brusc, scoase batista şi le şterse. Îi era ruşine.

— Eu să plâng pe maestru? (Absurd! Ridicol!) Să mă înduioşez de soarta lui, să-l compătimesc? Dar, Marlen, asta înseamnă desconsiderare, dacă nu chiar jignire!…

Marta, cu care începuse acest dialog mintal, ca de obicei părea de acord.

— Tu eşti moartă, mă înţelegi, nu-i aşa? De aceea consider, că înmormântarea acestui om este o eroare. Zeii nu se îngroapă, nu se jelesc. Nu trebuia să viu aici.

Croindu-şi potecă prin mulţime, ieşi din lăcaş. În tinda bisericii o doamnă în doliu mare îl întreabă:

— Sunteţi rudă cu defunctul, domnule sublocotenent? Nu ştiu de unde vă cunosc.

— Mai mult decât rudă: doctorul a fost modelul meu de viaţă.

Femeia era medicul Nadia Garoiu, căreia Stroia, ridicând-o de la morga spitalului, îi redase sănătatea.

…Nu trecu mult şi moartea obosită din cale-afară se duse să-şi mai tragă sufletul. Pacea reveni pe tron o dată cu soarele şi primăvara. Ţara noastră fu întregită după drepturi, iar poporul, bucurat, uită prea repede marile suferinţe prin care trecuse. Cei căzuţi nu se mai vedeau, fuseseră înghiţiţi de pământ dimpreună cu viaţa lor netrăită. Şi totul reintră în normal, pe vechile făgaşe.

II

Reîntors la Bucureşti, Ilarie închirie tot odaia în care petrecuse anii studenţiei. La facultate, primul pe care îl văzu fu colegul său Radu Şteflea.

— Am scăpat cu zile, savantule! Tinereţea noastră a biruit. Gaudeamus, igitur!

— Nu tinereţea, Radule, ci jocul hazardului. Tineri erau şi colegii noştri de an. De ce s-au prăpădit? De ce n-au încercat să-şi corecteze destinul trăgând spuza pe turta lor?

Într-adevăr, din promoţia lor, căzuseră douăzeci şi unu de inşi din cincizeci. Aproape jumătate.

— Mda, ai dreptate. În timpul războiului viaţa nici nu mai conta pentru noi. Să vezi, odată câţiva ofiţeri combatanţi – numai eu eram medic – jucam cărţi pe iarbă să ne omorâm timpul. Nu ştiu de unde naiba, un glonţ rătăcit vine şi culcă la pământ pe unul dintre jucători. Un chibiţ numaidecât l-a tras de o parte şi a intrat el în careu. Jocul a continuat, fără să se sinchisească cineva de cel care murise atât de neaşteptat.

Ilarie auzind această întâmplare tresări.

— Cum, pe tine te mai impresionează asemenea lucruri? se miră Şteflea.

Nu-i răspunse. Dar în sinea lui se bucură mult: încă nu uitase că e om. Ar fi fost un adevărat dezastru pentru cariera lui de medic.

 

Cu cei de-acasă purta destul de rar corespondenţă. La Merişani bătea pustiul, tatăl său fusese mutat cu slujba la Lipova, un orăşel din Banat, în vecinătatea Timişoarei. Vânduse casa şi plecase acolo cu Mariana, luând-o şi pe bătrâna Fleurie. Pădurea o vânduse demult, înainte de război din pricina unui proces, încă nu ştia prea lămurit ce-a fost, aşa că averea părintească era dusă pe copcă. Acum îi scria că nu mai poate să-l ajute, să facă bine să se descurce singur, destul a cheltuit cu învăţătura lui.

Ce-i drept, asta nu era prea greu. Se angajă ca intern al Eforiei Spitalelor Civile, şi pe deasupra Şteflea îi mai plătea lunar o leafă ca să-i dirijeze teza de doctorat. Aşa că Ilarie lucra cu sârg la două teze, a lui şi a colegului său care avea părinţii bogaţi.

În sfârşit, după câteva luni îşi susţinu lucrarea care