Copiii de pe Volga descarcă carți bune online gratis pdf 📖

Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU

GUZEL IAHINA

DETI MOI

Copyright © 2018 by Guzel Yakhina

Published by arrangement with ELKOST Intl. Literary Agency.

All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2020, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-666-7 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro

Comenzi telefonice: 0723.684.194

Bunicului meu, profesor de limba germană la ţară

1

Volga împărţea lumea în două.

Malul stâng, îngust şi galben, se întindea plat şi se topea în stepa dincolo de care în fiecare dimineaţă răsărea soarele. Pământul era aici amar la gust şi săpat de popândăi, iarba era deasă şi înaltă, iar copacii, scunzi şi rari. Câmpuri şi bostănării se pierdeau la orizont, pestriţe precum o pătură başkiră. De-a lungul malului se înşirau sate. Dinspre stepă venea aer fierbinte şi iute – deşertul turcmen şi sarea Mării Caspice.

Cum era pământul pe celălalt mal, nimeni nu ştia. Partea dreaptă îngrămădea peste fluviu nişte munţi înalţi şi cădea brusc spre apă, parcă retezată cu un cuţit. Nisipul şiroia printre pietre, dar munţii nu cedau, ci deveneau cu fiecare an mai mari şi mai puternici: vara, verzi-albăstrui datorită pădurii ce-i acoperea, iarna, albi. După aceşti munţi apunea soarele. Undeva, acolo, după munţi, se întindeau alte păduri dese de conifere cu frunze ţepoase, şi oraşe ruseşti mari, cu ziduri din piatră albă, şi mlaştini, şi lacuri albastre cristaline, cu apă îngheţată. De pe malul drept venea mereu frig – din spatele munţilor se simţea răsuflarea îndepărtatei Mări a Nordului. Unii îi mai spuneau, când şi când, Marea Germană, ca pe vremuri.

Schulmeister-ul Jakob Ivanovici Bach percepea această împărţire invizibilă chiar pe mijlocul Volgăi, unde valul căpăta reflexii de oţel şi argint înnegrit. Totuşi, cei câţiva cărora el le împărtăşea gândurile lui ciudate erau nedumeriţi, fiind înclinaţi să vadă în Gnadentalul1 natal mai degrabă centrul universului lor mic, înconjurat de stepele de pe ţărmul Volgăi decât un punct de graniţă. Bach prefera să nu-i contrazică: orice expresie a dezacordului îi pricinuia o durere sufletească. Suferea şi când dojenea un elev neatent în clasă. Poate că de aceea era considerat un profesor mediocru: Bach avea un glas liniştit, o constituţie plăpândă şi o înfăţişare atât de puţin remarcabilă, că pur şi simplu nu găseai nimic de spus despre ea. Ca, de altfel, despre viaţa lui în general.

1. În germană, Gnadental – vale îmbelşugată. (N.a.)

În fiecare dimineaţă, când încă doar stelele luminau, Bach se trezea şi, stând întins sub pilota din puf de raţă, asculta lumea. Zgomotele slabe, dizarmonice ale unei alte vieţi care se desfăşura undeva deasupra şi în jurul lui îl linişteau. Pe acoperişuri cutreierau vânturi – iarna grele, amestecate din belşug cu zăpadă şi gheaţă, primăvara suple, respirând umezeală şi electricitate celestă, vara indolente, uscate, amestecate cu praf şi seminţe uşoare de colilie. Lătrau câini, salutându-şi stăpânii care ieşeau în pridvor. Vitele scoteau mugete joase în drumul lor spre adăpat (un colonist harnic nu va da niciodată boilor sau cămilelor apa rămasă din ajun sau zăpadă topită, ci îi va duce să se adape direct din Volga – dimineaţa la prima oră, înainte de a se aşeza să-şi ia micul dejun şi să-şi înceapă celelalte treburi). Se pornea, revărsându-se prin curţi, cântecul prelung al câte unei femei – fie pentru a înfrumuseţa o dimineaţă rece, fie pur şi simplu ca să nu adoarmă. Lumea respira, trosnea, fluiera, mugea, bătea din copite, răsuna şi cânta pe diferite voci.

Zgomotele propriei vieţi erau într-atât de precare şi neînsemnate, încât Bach se dezvăţase să le mai asculte. Singura fereastră din cameră zăngănea sub rafalele de vânt (de anul trecut ar fi trebuit să se fixeze mai bine geamul în cercevea şi să se călăfătuiască fanta cu păr de cămilă). Coşul de fum necurăţat de mult trosnea. Când şi când, de undeva de după sobă chiţăia câte-un şoarece sur (sau poate doar trecea curentul printre scândurile podelei, iar şoarecele de mult îşi dăduse duhul şi fusese devorat de viermi). Şi cu asta, basta. Mult mai interesant era să asculţi viaţa mare. Uneori, ascultând-o, Bach uita chiar că şi el e o părticică din această lume, că şi el ar fi putut, ieşind în pridvor, să-şi unească glasul cu mulţimea de sunete – să cânte ceva vibrant, înflăcărat, de pildă cântecul coloniştilor, Ach Wolge, Wolge!…, sau să trântească uşa casei sau, în cel mai rău caz, pur şi simplu să strănute. Dar Bach prefera să asculte.

La şase dimineaţa, îmbrăcat şi pieptănat, se afla deja lângă clopotniţa şcolii, cu ceasul de buzunar în mână. Aştepta până când limbile acestuia se uneau într-o singură linie – limba mică la şase, limba mare la douăsprezece –, apoi se agăţa cu toată forţa de sfoară şi făcea să sune clopotul de bronz. De-a lungul anilor, Bach căpătase o asemenea măiestrie pentru acest exerciţiu, încât sunetul se auzea exact în momentul în care limba mare a ceasornicului atingea zenitul cadranului. O clipă mai târziu – ştia asta – fiecare locuitor al coloniei se întorcea în direcţia sunetului, îşi scotea şapca sau căciula şi şoptea o scurtă rugăciune. În Gnadental începea o nouă zi.

Schulmeister-ul avea îndatorirea să tragă clopotul de trei ori: la şase, la amiază şi la nouă seara. Socotea dangătul clopotului singura sa contribuţie cu rost la simfonia vieţii ce răsuna în jurul său.

După ce aştepta ca până şi cea mai slabă vibraţie să iasă de pe buzele