clopotului, Bach dădea fuga înapoi în Schulhaus. Clădirea şcolii era construită din lemn bun, nordic (coloniştii cumpărau lemn adus cu pluta pe Volga din Munţii Jiguli sau chiar din gubernia Kazan). Avea temelia din piatră acoperită cu chirpici, ca să dureze, şi acoperişul, după noua modă, din tablă, care înlocuise nu demult cheresteaua uscată. Bach vopsea în fiecare primăvară tocurile ferestrelor şi uşa într-un albastru strălucitor.

Era o clădire lungă, cu şase ferestre mari pe fiecare latură. Aproape tot spaţiul dinăuntru era ocupat de clasă, în capătul căreia se aflau chicineta şi dormitorul profesorului. Tot acolo se găsea şi principala sobă. Dogoarea ei nu era de ajuns pentru a încălzi încăperea spaţioasă, aşa că de-a lungul peretelui mai erau înşirate trei godinuri de fier, astfel încât în clasă mirosea veşnic a fier: încins iarna şi ud vara. În capătul opus se înălţa catedra Schulmeister-ului, iar în faţa ei se întindeau şirurile de bănci pentru elevi. În primul rând – „rândul măgarilor“ – stăteau cei mai mici şi cei al căror comportament sau a căror sârguinţă îl îngrijorau pe profesor; elevii mai mari se aşezau mai în spate. În clasă mai erau: o tablă mare, un dulap plin cu hârtie de scris şi hărţi, câteva rigle (care se foloseau de obicei nu în scopul căruia îi erau destinate, ci în scopuri educaţionale) şi portretul împăratului rus, care apăruse aici numai şi numai la ordinul inspectorilor şcolari. Trebuie spus că acest portret nu făcuse decât să aducă griji în plus: după achiziţionarea lui, starostele satului, Peter Dietrich, fusese nevoit să se aboneze la un ziar, ca nu cumva – Doamne păzeşte! – să nu ajungă până aici vestea despre schimbarea împăratului în îndepărtatul Petersburg şi să se facă de râs în faţa următoarei comisii de inspecţie. Înainte, veştile din Rusia rusească ajungeau în colonie cu o asemenea întârziere, de-ai fi zis că nu se afla în inima Povolgiei2, ci la periferia imperiului, aşa că o astfel de situaţie jenantă ar fi fost perfect posibilă.

2. Regiunea care cuprinde teritoriile adiacente fluviului Volga. (N.tr.)

Cândva, Bach visase să împodobească peretele cu chipul marelui Goethe, dar acest plan n-a dus la nimic. Morarul Julius Wagner, care mergea frecvent la Saratov cu negoţul, promisese că, negreşit, „o să-l caute acolo pe scriitor, dacă s-o găsi prin prăvălii“. Dar cum pe morar nu-l încerca nicidecum vreo pasiune pentru poezie, iar chipul genialului său compatriot şi-l reprezenta vag, a fost păcălit mişeleşte: în locul lui Goethe, un ticălos de negustor bătrân i-a vândut un portret nereuşit al unui aristocrat anemic cu guler de dantelă ridicol, mustăţi impresionante şi barbă ascuţită, care ar fi putut trece cel mult drept Cervantes, şi asta numai la lumină slabă. Artistul Anton Fromm din Gnadental, faimos pentru picturile lui pe cufere şi poliţe pentru veselă, a propus să-i şteargă mustăţile şi barba, iar în josul portretului, chiar sub gulerul de dantelă, să scrie cu litere mari, albe „Goethe“, dar Bach nu s-a învoit cu acest fals. Şi aşa a rămas şcoala fără Goethe, iar portretul blestemat a fost dăruit artistului – la cererea lui insistentă, „pentru inspiraţie“.

…După ce îşi îndeplinea obligaţia legată de clopot, Bach pregătea sobele ca să fie cald în clasă la venirea elevilor şi dădea fuga în cotlonul lui ca să-şi ia micul dejun. Ce mânca şi ce bea dimineaţa, ce-i drept, nu se poate spune, pentru că nu acorda nici cea mai mică atenţie acestor chestiuni. Un singur lucru e cert: în loc de cafea, Bach bea „nişte lături roşietice asemănătoare urinei de cămilă“. Chiar aşa se exprimase starostele Dietrich cu vreo cinci sau şase ani în urmă, când se dusese la Schulmeister dimineaţa devreme cu o treabă importantă şi împărţise cu acesta masa de dimineaţă. De atunci, starostele n-a mai venit la el la micul dejun (nici altcineva, ce-i drept), dar Bach a ţinut minte cuvintele acelea. Amintirea nu-l tulbura însă câtuşi de puţin: avea o simpatie sinceră faţă de cămile.

Copiii îşi făceau apariţia la Schulhaus pe la opt, cu un teanc de cărţi într-o mână şi cu o legătură de lemne sau un săculeţ cu tizic în cealaltă (pe lângă taxele şcolare, coloniştii contribuiau la educaţia copiilor şi cu produse în natură – combustibil pentru sobele şcolii). Învăţau patru ore până la pauza de la amiază şi două ore după aceea. Veneau la şcoală regulat: pentru o absenţă de jumătate de zi, familia chiulangiului plătea o amendă în valoare de trei copeici. Învăţau germana şi rusa, scrierea, citirea, aritmetica; pastorul Adam Händel din Gnadental venea să predea catehismul şi istoria Bibliei. Nu exista o împărţire pe clase, elevii stăteau laolaltă: în unii ani câte cincizeci, în alţii câte şaptezeci. Uneori, Schulmeister-ul îi împărţea pe grupe, şi fiecare făcea câte o temă anume, iar alteori recitau sau cântau în cor. Predarea la comun era metoda pedagogică de bază în şcoala din Gnadental – şi cea mai eficientă pentru un auditoriu atât de numeros şi de neastâmpărat.

În anii şcolari, fiecare amintind de precedentul şi nedistingându-se prin nimic deosebit (doar că acoperişul fusese înnoit cu un an în urmă, şi acum încetase să mai picure din tavan pe catedra Schulmeister-ului), Bach se obişnuise atât de tare să rostească aceleaşi cuvinte şi să dea citire aceloraşi probleme din culegeri, încât se învăţase să-şi împartă spiritul în două înlăuntrul propriului trup. Limba lui repeta aceeaşi regulă sintactică, mâna plesnea leneş cu rigla ceafa câte unui elev mai vorbăreţ, picioarele îi purtau ritmic trupul prin clasă, iar gândul… gândul lui Bach dormita, legănat de propria voce şi de clătinarea măsurată din cap în cadenţa paşilor deloc grăbiţi. După o vreme, dacă te uitai, nu mai avea în mână Limba rusă a lui Wolner, ci culegerea de probleme a lui Goldenberg. Iar buzele nu mai murmurau despre substantive, adjective şi verbe, ci despre reguli de calcul. Şi până la terminarea orei