Singura materie la care gândul îi căpăta prospeţimea şi vigoarea dinainte era limba germană. Lui Bach nu-i plăcea să se ocupe de caligrafie, aşa că îndrepta grăbit lecţia spre partea de poezie: Novalis, Schiller, Heine – versurile se revărsau ca apa în ziua de îmbăiat asupra capetelor tinere şi ciufulite cu generozitate.

Dragostea lui pentru poezie se aprinsese încă din tinereţe. Atunci i se părea că se hrăneşte nu cu turte de cartofi şi chisel de pepene, ci doar cu balade şi imnuri. I se părea că-i poate hrăni cu ele pe toţi cei din jur – de aceea se şi făcuse profesor. Chiar şi acum, când declama la oră strofele preferate, Bach simţea un fior rece de emoţie în piept, undeva în dreptul inimii. Citind pentru a mia oară „Cântecul nocturn al drumeţului“, arunca o privire pe fereastra şcolii şi cuprindea cu ochii toate cele despre care scria marele Goethe: şi munţii puternici şi întunecaţi de pe malul drept al Volgăi, şi pacea veşnică revărsată peste stepă de pe cel stâng. Iar el, Jakob Ivanovici Bach, în vârstă de treizeci şi doi de ani, în mundirul lustruit de-atâta purtat, cu coatele cârpite şi nasturi de mai multe feluri, cu un început de chelie şi riduri, anunţând îmbătrânirea – cine era el, dacă nu chiar acel călător, obosit până la epuizare şi vrednic de milă în frica lui de veşnicie?

Copiii nu împărtăşeau pasiunea pedagogului: chipurile lor – şăgalnice sau atente, în funcţie de temperament – căpătau o expresie somnambulică încă de la primele versuri. Romanticii de la Jena şi şcoala de la Heidelberg acţionau asupra clasei mai eficient decât un somnifer; pesemne că citirea versurilor ar fi putut fi folosită pentru liniştirea ascultătorilor în locul obişnuitelor strigăte şi lovituri cu rigla. Doar fabulele lui Lessing, care descriau aventurile unor eroi cunoscuţi din copilărie – purcei, vulpi, lupi şi ciocârlii –, trezeau interesul celor mai setoşi de cunoaştere. Dar şi aceia pierdeau curând şirul povestirii, istorisite în severa şi preţioasa Hochdeutsch3.

3. Limba germană literară; în germană, în original. (N.tr.)

Coloniştii veniseră cu dialectele lor la mijlocul secolului al XVIII-lea din îndepărtatele lor patrii – din Westfalia şi Saxonia, Bavaria, Tirol şi Würtemberg, Alsacia şi Lorena, Baden şi Hessen. În Germania, care era de mult unită şi acum îşi zicea cu mândrie imperiu, dialectele se contopiseră într-un singur creuzet, ca legumele în supă, din care nişte bucătari iscusiţi – Gottsched, Goethe, Fraţii Grimm – au gătit în cele din urmă un fel de mâncare rafinat: limba germană literară. Dar în coloniile de pe Volga nu avea cine să practice „bucătăria înaltă“ – şi dialectele locale se amestecau într-o singură limbă, simplă şi cinstită, ca o supă de ceapă cu coji de pâine. Limba rusă coloniştii o înţelegeau cu greutate: în întreg Gnadentalul nu se adunaseră mai mult de o sută de cuvinte ruseşti cunoscute lor, prinse cum-necum la lecţiile de la şcoală. Pentru a vinde mărfuri la piaţa din Pokrovsk4, erau însă de ajuns şi acestea o sută.

4. Slobozia Pokrovsk şi Pokrovsk sunt vechile denumiri ale oraşului Engels. Din 1922 până în 1941, acesta a fost capitala Republicii Autonome a Germanilor. Oraşul a fost redenumit în 1931 ca omagiu pentru filozoful german Friedrich Engels. (N.a.)

…După ore, Bach se închidea în cămăruţa lui şi îşi înfuleca grăbit prânzul. Ar fi putut şi cu uşa deschisă, dar zăvorul tras parcă îmbunătăţea cumva gustul mâncării, care de obicei era deja rece, ba, ca să spunem adevărul, de-a dreptul îngheţată. Pentru o plată absolut modestă, mama unuia dintre elevi îi aducea lui Bach ba o străchinuţă cu caşă, ba un castron de tăiţei cu lapte – resturi de la cina din seara precedentă a unei familii mari. Ar fi trebuit, fireşte, să vorbească cu buna femeie şi s-o roage să-i aducă mâncarea dacă nu fierbinte, măcar caldă, dar uite că nu apucase. Să-şi încălzească singur mâncarea nu avea când – urma cel mai intens moment al zilei: ora de vizite.

După ce se spăla din nou şi se pieptăna cu grijă, Bach cobora din pridvorul şcolii şi ajungea în piaţa centrală din Gnadental, la picioarele măreţei biserici din piatră cenuşie, cu o aulă spaţioasă, cu ferestre dantelate şi arcuite şi o clopotniţă ce amintea izbitor de un creion ascuţit. Îşi alegea direcţia – în zilele cu soţ spre Volga, în cele fără soţ, în partea opusă ei – şi o pornea cu pas grăbit pe strada principală, largă şi dreaptă, ca o fâşie întinsă de stofă bună. Pe lângă căsuţele de lemn ordonate, cu pridvoare înalte şi ferestre elegante (toate ca toate, dar ferestrele arătau întotdeauna proaspete şi vesele în Gnadental – cu tocuri albastre ca cerul, roşii ca fructele de pădure sau galbene ca porumbul). Pe lângă gardurile rindeluite cu porţi mari (pentru căruţe şi sănii) şi uşi mititele (pentru oameni). Pe lângă bărci întoarse cu fundul în sus în aşteptarea viiturilor. Pe lângă femei cu cobiliţe la fântână. Pe lângă cămile legate lângă prăvălia de gaz lampant. Pe lângă piaţa cu trei ulmi puternici în mijloc. Bach mergea atât de repede, atât de tare îi scrâşnea zăpada sub tălpile pâslarilor şi îi pleoscăia noroiul primăverii sub ghete, încât ai fi putut crede că are cel puţin zece treburi care nu suferă întârziere, şi fiecare trebuie îndeplinită negreşit în ziua aceea. Şi aşa şi era.

La început, să se urce pe cocoaşa cămilei şi să cuprindă cu privirea Volga pierzându-se la orizont: ce culoare au astăzi valurile şi transparenţa ei? Nu cumva e ceaţă deasupra apei? Îi dau târcoale mulţi pescăruşi? Bat peştii din coadă în adâncuri, sau mai aproape de mal? Asta în anotimpul cald. Dacă era rece – ce grosime are pătura de zăpadă de pe râu? Nu s-a topit