Apoi, să meargă prin valea uscată, să treacă Podul Cartofilor ca să ajungă la Pârâul Soldatului, care nu îngheţa nici pe gerurile cele mai crunte, şi să soarbă din el: nu s-a schimbat cumva gustul apei? Să arunce o privire în Gropile Porcilor, de unde se lua lut pentru cunoscutul chirpici de Gnadental. (La început, acest lut era amestecat pur şi simplu cu paie. Dar la un moment dat, ca să se distreze, au hotărât să adauge în amestec balegă de vită – şi au descoperit că această compoziţie dă chirpiciului o rezistenţă ca a pietrei. A fost descoperirea care a stat la baza celei mai faimoase zicale a locului – „un pic de rahat nu strică niciodat’“.) Să păşească pe Malul de Lemn-dulce până la Râpa celor Trei Boi, unde se află cimitirul de vite al satului. Şi să grăbească pasul mai departe – peste Groapa Murelor şi Vâlceaua Ţânţarului spre Dealul Morii şi Lacul Păstorului, nu departe de care se afla Mormântul Diavolului…

Dacă în timpul acestor vizite Bach remarca ceva în neregulă – marcaje distruse de viscol pe drumul de sănii sau un picior de pod şubred –, acest fapt începea imediat să-i macine conştiinţa. Vigilenţa lui neobişnuită îi făcea viaţa un chin, căci îl tulbura orice alterare a lumii familiare: cu cât sufletul lui era mai indiferent faţă de elevi la lecţii, cu atât el devenea mai pătimaş şi mai aprins faţă de lucrurile şi detaliile din mediul înconjurător în timpul plimbărilor. Bach nu vorbea nimănui despre observaţiile sale, dar în fiecare zi aştepta cu nelinişte ca greşeala să fie reparată şi lumea să revină la starea ei iniţială, corectă. Apoi se liniştea.

Coloniştii, văzându-l pe Schulmeister – cu genunchii veşnic îndoiţi, cu spatele înţepenit şi capul cufundat între umerii gârbovi –, îl strigau uneori şi aduceau vorba despre progresele şcolare ale odraslelor. Dar Bach, gâfâind fiindcă mersese repede, răspundea întotdeauna fără chef, cu fraze scurte: timpul nu stătea pe loc. Ca să întărească acest fapt, îşi scotea ceasul din buzunar, le arunca o privire mâhnită şi, scuturând din cap, îşi continua repede drumul, întrerupând pripit conversaţia începută.

Trebuie spus că mai era un motiv al zorului său: Bach se bâlbâia. Această problemă apăruse cu câţiva ani în urmă, şi Schulmeister-ul era afectat de ea numai şi numai în afara şcolii. Limba lui antrenată funcţiona fără cusur în timpul lecţiilor – pronunţa cuvintele compuse ale limbii germane literare fără nici cea mai mică ezitare şi făcea fraze atât de lungi şi întortocheate, că un elev obişnuit uita începutul ascultând până la capăt. Dar una şi aceeaşi limbă îşi refuza deodată stăpânul când Bach trecea la dialect în discuţiile cu consătenii. Să recite pe dinafară fragmente din partea a doua din Faust, de pildă, limba era dispusă. Să-i spună însă văduvei Koch „Gogomanul ăla al dumitale iar a trândăvit azi!“ nu voia nicicum – se împotmolea la fiecare silabă şi i se lipea de cerul gurii ca o găluşcă mare şi prost fiartă. Lui Bach i se părea că bâlbâiala devine tot mai accentuată cu fiecare an, dar era dificil să-şi verifice această impresie: vorbea cu oamenii tot mai rar.

După vizite (uneori spre apus, alteori chiar în amurgul dens), obosit şi plin de satisfacţie, se târa spre casă. Avea deseori picioarele ude, obrajii biciuiţi de vânt îi ardeau, dar inima îi bătea de bucurie: îşi câştigase recompensa zilnică pentru trudă – ora lecturii de seară. După ce-şi îndeplinea ultima îndatorire a zilei (trasul clopotului la ora nouă fix), Bach îşi arunca hainele umede pe sobă, îşi încălzea picioarele într-o infuzie de cimbru şi, după ce bea apă fiartă pentru a preveni răceala, se urca în pat cu o carte – un volum vechi legat în scoarţe de carton, cu numele autorului pe jumătate şters de pe copertă.

Cronicile stabilirii ţăranilor germani în Rusia relatau despre zilele când, la chemarea ţarinei Ecaterina, au venit primii colonişti pe corăbii la Kronstadt.5 Bach citise deja până la momentul când împărăteasa însăşi apare în port pentru a-şi întâmpina bravii compatrioţi: „Copiii mei!“ strigă ea cu glas puternic, jucându-şi calul în frâu în faţa şirurilor de imigranţi îngheţaţi de frig pe drum. „Noi fii şi fiice ale Rusiei! Vă primim cu bucurie sub aripa noastră protectoare şi vă făgăduim apărare şi ocrotire părintească! În schimb, aşteptăm supunere şi râvnă, neasemuită osârdie, slujire neabătută a noii voastre patrii! Cine nu este de acord, să plece înapoi chiar mâine! În Rusia cei slabi de înger şi nevolnici nu ne fac trebuinţă!…“

5. În 1762 şi 1763 Ecaterina II a semnat două manifeste prin care îi invita pe străini să se stabilească pe teritoriile pustii ale Imperiului Rus. Din 1764 până în 1773, pe Volga Inferioară au fost stabilite 105 colonii, care au marcat începutul Povolgiei germane. (N.a.)

Bach nu reuşea nicicum să treacă de această scenă care-ţi tăia răsuflarea: sub pilotă, trupul lui istovit de plimbare se înmuia ca un cartof fiert pe care pui unt topit; mâinile care ţineau cartea îi cădeau încet, pleoapele i se lipeau, bărbia i se lăsa în piept. Rândurile citite pluteau undeva în lumina galbenă a lămpii cu gaz, răsunau pe diferite glasuri şi se stingeau curând, transformându-se într-un somn adânc. Cartea îi cădea dintre degete şi aluneca încet pe pilotă; dar zgomotul obiectului căzut pe jos nu-l mai putea trezi pe Bach. S-ar fi mirat peste poate dacă ar fi aflat că citea aceste slăvite cronici de nici mai mult, nici mai puţin de trei ani.

Aşa curgea viaţa – liniştită, plină de bucurii mărunte şi fără multe griji, pe de-a-ntregul mulţumitoare. Într-un fel, fericită. S-ar fi putut spune chiar virtuoasă, dacă ar fi lipsit un anumit fapt. Schulmeister-ul Bach avea o patimă nefastă, de care, pesemne, nu-i mai era dat să scape: iubea furtunile. Dar nu