le iubea ca un artist paşnic ori un poet respectabil, care priveşte stihiile dezlănţuite şi îşi hrăneşte inspiraţia cu zgomotele puternice şi culorile vii ale intemperiei. O, nu! Bach iubea furtunile aşa cum ultimul beţiv nenorocit iubeşte vodca din coji de cartof sau narcomanul morfina.

De fiecare dată – în general asta se întâmpla de două sau de trei ori pe an, primăvara şi toamna devreme –, când cerul de deasupra Gnadentalului era năpădit de un liliachiu dens şi aerul se încărca atât de tare de electricitate, că ţi se părea că până şi o fluturare din gene ar fi putut scoate scântei albastre, Bach simţea cum creşte în trupul lui un clocot straniu. Dacă era sângele care din cauza unei anumite compoziţii chimice reacţiona puternic cu undele câmpurilor magnetice sau mici crampe musculare iscate de intoxicarea cu ozon, el nu ştia. Dar trupul îi devenea brusc străin: scheletul şi muşchii pur şi simplu nu-şi mai găseau locul sub piele şi o umflau, ameninţând s-o străpungă, inima îi pulsa în gât şi în vârfurile degetelor, în creier îi bâzâia ceva, chemându-l. Lăsând uşa şcolii deschisă, Bach se ducea după această chemare – în iarbă, în stepă. În vreme ce coloniştii adunau grăbiţi vitele şi le închideau în ţarcuri, iar femeile, strângându-şi la piept pruncii şi mănunchiurile de papură adunate, fugeau în sat să se adăpostească de furtună, Bach păşea încet în întâmpinarea ei. Cerul, umflat de nori şi parcă prăbuşindu-se la pământ sub greutatea lor, foşnea, trosnea, vuia asurzitor; apoi deodată – o scăpărare albă, un oftat amarnic, grav, şi un potop rece năpustindu-se asupra stepei – începea ploaia. Bach îşi sfâşia gulerul cămăşii, descoperindu-şi pieptul fragil, îşi arunca faţa în sus şi deschidea gura. Şiroaiele îi biciuiau trupul şi curgeau prin el, picioarele lui simţeau tremurul pământului la fiecare nou tunet. Fulgerele – galbene, albastre, roşii-liliachii – scânteiau tot mai des, parcă deasupra capului său, parcă înlăuntrul lui. Clocotul din muşchi ajungea la apogeu – la următoarea lovitură a cerului, trupul lui Bach se spărgea în mii de bucăţele şi se împrăştia pe întinsul stepei.

Îşi revenea mult mai târziu, zăcând în noroi, cu zgârieturi pe faţă şi ţepi de brusture în păr. Spinarea îl durea de parcă ar fi fost bătut. Se ridica şi se ducea acasă, de obicei descoperind că toţi nasturii de la cămaşă îi erau smulşi. În urma lui strălucea un curcubeu bogat, ba chiar două, azurul cerului se întrezărea printre norii zdrenţuiţi care pluteau peste Volga. Dar sufletul îi era prea istovit ca să se bucure de această frumuseţe paşnică. Acoperindu-şi cu mâinile găurile din genunchi şi încercând să se ferească de priviri străine, Bach se grăbea spre Schulhaus, mâhnit de pasiunea lui vană şi ruşinându-se de ea. Această ciudăţenie a lui nu era numai stânjenitoare, ci şi primejdioasă: odată, nu departe de el, trăsnetul omorâse o vacă rătăcită de cireadă, altă dată arsese un stejar singuratic. Şi mai era şi costisitor: un rând de nasturi pe vară – ce risipă! Dar să se abţină şi să admire furtuna din casă ori de pe acoperişul şcolii, Bach nu putea nicicum. Oamenii din Gnadental cunoşteau bizareriile de primăvară ale Schulmeister-ului şi îl tratau cu condescendenţă: „Ei, ce să-i faci, e un om cultivat!…“

2

La un moment dat însă, viaţa lui Bach s-a schimbat radical.

În dimineaţa aceea s-a trezit cât se poate de binedispus. Această excelentă stare de spirit se datora şi cerului de mai albastru-intens care-l privea pe fereastră printre perdelele date în lături, şi veseliei frivole a norilor care goneau pe cerul acela, dar şi însuşi faptului că venise primăvara şi, odată cu ea, vacanţa şcolară.

În Gnadental se învăţa până la Paşti. După ce asistau la slujba de la Kirche şi aprindeau lumânările de sărbătoare, dăruindu-şi unii altora dulciuri şi ouă fierte, după ce îşi vizitau rudele răposate la cimitir şi pe cele vii în satele învecinate, după ce se îndestulau cu brânză „sticloasă“ şi cu unt galben ca ambra, coloniştii îşi înhămau toate vitele de tracţiune şi se îndreptau spre câmp – toată familia. Acasă rămâneau numai babele ştirbe cu copiii neascultători şi femeile a căror gospodărie era atât de mare, încât necesita o prezenţă neîntreruptă. Câteva săptămâni, de la ultimele stele ale dimineţii şi până la primele ale serii, coloniştii aveau să are ogorul cu plugurile. La amiază aveau să se adune în jurul focului, să mănânce supă de cartofi şi să bea „ceai de stepă“ fierbinte, făcut din rădăcină de lemn-dulce fiartă în trei ape cu un strop de cimbru şi o mână de iarbă proaspăt culeasă.

În dimineaţa anterioară, pe când trăgea clopotul şcolii, Bach ştia că nu-l aud mulţi: căruţele cu plugari plecaseră în stepă încă de cu noapte, în lumina difuză a lunii ce pălea. Gnadentalul era pustiu. Lipsa oamenilor nu afecta însă în nici un fel exactitatea semnalelor lui Bach; dimpotrivă, simţea o responsabilitate şi mai mare pentru ca timpul, şi cu el şi ordinea lucrurilor, să curgă la fel de măsurat şi neabătut.

Tocmai se pregătea să-şi tragă picioarele de sub pilotă şi să pipăie pe podea după botoşii confortabili din piele de oaie, când deodată pe pernă s-a insinuat o umbră. A ridicat ochii – de cealaltă parte a ferestrei, cineva cu o bizară pălărie triunghiulară stătea cu faţa lipită de geam. Îl privea. Bach a scos un strigăt surprins şi a sărit ca ars, aruncând pilota la o parte; dar necunoscutul a dispărut tot atât de repede cum apăruse. Bach nu a reuşit să-i vadă chipul – lumina îi venea din spate. S-a repezit la fereastră: pe geam se topea o dâră fumurie – urma unei respiraţii străine. A zgâlţâit cerceveaua, încercând s-o deschidă, dar limba de fier practic prinsese rădăcini în lemn peste iarnă – n-a vrut să cedeze. Şi-a aruncat o şubă pe umeri, a ţâşnit în pridvor, a înconjurat în fugă şcoala – nimeni, nici în grădină, nici în curtea din spate. A simţit cum picioarele i se afundă în ceva