Bizara vizită l-a tulburat neobişnuit de tare pe Bach. Şi pe bună dreptate: începutul acelei zile s-a transformat într-o serie de semne suspecte şi întâmplări îndoielnice.

Cojind cu un cuţit bont fâşii din vopseaua de anul trecut de pe pervazurile şcolii ca apoi să le vopsească din nou, s-a uitat întâmplător în sus şi a observat pe cer un nor care avea contururile clare ale unui chip omenesc – un chip de femeie. Femeia şi-a umflat obrajii, şi-a ţuguiat buzele, şi-a acoperit leneş ochii şi s-a topit în înălţimi. Mai târziu, trecând pensula peste pervazurile de lemn, a auzit behăitul unui ţap care trecea pe acolo – animalul ţipa atât de tare, de-ai fi zis că presimţea ceva ciudat. A întors capul: de fapt nu era un ţap, ci un porc gras şi pătat, şi încă fără o ureche, şi cu botul strâmbat într-o grimasă atât de respingătoare, cum Bach nu mai văzuse în viaţa lui.

Nu, nu era superstiţios, ca majoritatea gnadentalienilor. Nu poţi să crezi cu adevărat că din cauza unui cuib de rândunică distrus din întâmplare vaca o să înceapă să dea sânge în loc de lapte sau că o coţofană care-şi curăţă penele pe acoperiş prevesteşte schilodirea cuiva dintre ai casei. Dar una e o coţofană oarecare şi alta un porc. De aceea, hotărând că evenimentele stupide din ziua aceea fuseseră de ajuns, Bach a închis bine găleata cu vopsea şi s-a dus în odaia lui, fără să se mai uite nici în dreapta, nici în stânga, fără să acorde atenţie sunetelor, cu intenţia de a-şi petrece toată ziua închis, cârpindu-şi hainele şi meditând la Novalis.

A închis bine uşa şcolii şi a tras zăvorul. A încuiat uşa camerei lui. A tras temeinic draperiile, acoperind geamurile. Satisfăcut, s-a întors la masă – şi a văzut pe ea un dreptunghi lung şi alb: o scrisoare pecetluită.

Uitându-se speriat în jur – nu cumva poştaşul misterios zăbovea în cameră? – şi nedescoperind pe nimeni, Bach s-a trântit pe scaun şi a început să se uite la plicul aflat în faţa lui, pe care o mână scrisese cu litere neregulate „Domnului Schulmeister Bach“. Cuvântul Schulmeister avea două greşeli de ortografie.

Bach nu scrisese şi nu primise scrisori niciodată în viaţa lui. Primul său gând a fost s-o ardă: o epistolă primită într-un mod atât de suspect nu putea conţine nimic bun. A luat cu grijă plicul în mâini: era uşor (înăuntru, se găsea, pare-se, o singură foaie de hârtie). A examinat scrisul: ascuţit, aparţinând cuiva evident neobişnuit cu folosirea frecventă a tocului. A dus plicul la nas şi l-a adulmecat: mirosea vag a mere. L-a pus la loc pe masă şi a trântit o carte peste el. Şi-a întors scaunul spre fereastră, s-a aşezat picior peste picior, şi-a cuprins umerii cu braţele şi a închis strâns ochii. După ce a stat aşa vreun sfert de oră, a oftat mohorât şi, încruntându-se cu o presimţire rea, a desfăcut plicul.

Multstimate Schulmeister Bach,

Vă salut din toată inima şi vă invit la cină pentru a discuta o anumită chestiune. Dacă sunteţi de acord, veniţi astăzi la ora cinci după-amiază pe cheiul din Gnadental, o să vă aştepte un om acolo.

Cu urări prieteneşti,

al dumneavoastră, Udo Grimm

Da, şi încă ceva: să nu vă temeţi de omul meu. Pare dur, dar are inimă bună.

Semnându-se, autorul apăsase puternic cu vârful peniţei pe hârtie, străpungând-o.

Bach a simţit că transpirase. Şi-a scos hainele, rămânând doar în lenjeria de corp. A luat o călimară de pe un raft, a tăiat cu mişcări ample şi a corectat greşelile din text, care s-au dovedit a fi opt la număr; mâna îi lucra energic, peniţa de oţel scârţâia şi împroşca cerneală. Apoi a mototolit scrisoarea mâzgălită şi a aruncat-o la gunoi. S-a întins sub pilota din puf de raţă şi a hotărât să nu iasă din casă până la clopotul de seară.

Dacă în colonie n-ar fi fost pustiu, poate că l-ar fi întrebat pe starostele Dietrich sau pe altcineva despre Grimm ăsta, sau poate l-ar fi rugat să meargă cu el în vizită. Autorul scrisorii locuia, pesemne, aproape, în una dintre coloniile învecinate din susul sau josul râului, de vreme ce-l invita să vină cu barca. Să se ducă singur însemna să comită o faptă nechibzuită, stupidă chiar. Despre asta nici nu putea fi vorba.

Dar, fie pentru că în aer pluteau deja primele particule de electricitate vestind furtuna, fie din alte pricini, Bach a simţit deodată înlăuntrul său semnele acelei emoţii irezistibile care îl făcea să se arunce sub potop în căutarea miezului stihiei. I se părea că simte un curent incontrolabil străbătându-i trupul, atrăgându-l undeva în ciuda voinţei lui. Asta l-a speriat şi l-a însufleţit în acelaşi timp – nu avea nici forţa, nici dorinţa de a se împotrivi acestui curent puternic: totul era de fapt hotărât înaintea lui şi pentru el, rămânea doar să îndeplinească ceea ce era scris.

Şi, la ora stabilită, Bach se afla pe liman – pieptănat, cu o batistă nouă în buzunarul sacoului de stofă. Inima îi bătea atât de puternic, încât marginile lustruite ale hainei îi tremurau vizibil; în mână strângea bastonul cu care mergea în vizite – i-ar fi putut servi foarte bine şi pentru a se apăra.

Debarcaderul din Gnadental consta dintr-un mic dig de lemn care intra în Volga cu vreo douăzeci de arşini. De-a lungul digului erau ancorate plute, luntri şi bărci, iar în capăt era un debarcader: o platformă dreptunghiulară cu stâlpi de lemn vopsiţi în alb, pentru legarea parâmelor. Din câte îşi amintea Bach, în Gnadental nu oprise niciodată vreun vas mare. De stâlpii de lemn nu erau legaţi decât miei – înainte de a fi încărcaţi în bărci şi a