Bach s-a plimbat de colo, colo pe debarcaderul care scârţâia, nădăjduind că mişcarea avea să-i liniştească uşorul tremur al genunchilor. S-a aşezat pe o bornă şi a privit întinderea pustie a Volgăi. Şi-a scos ceasul: era cinci fix. A oftat de uşurare şi tocmai se pregătea să plece acasă, când de undeva de sub picioarele lui – mai exact, de sub scândurile crăpate ale debarcaderului – a ieşit cu un uşor pleoscăit o luntre. Din ea, ca o siluetă de carton dintr-un abecedar în relief, s-a ridicat un om, a apucat cu uşurinţă capătul digului cu mâna şi, ţinând barca, s-a uitat la Bach, aşteptând.

Era el, oaspetele de dimineaţă: un kârgâz înalt, îmbrăcat cu o vestă de blană pe trupul gol şi cu o pălărie triunghiulară de fetru, de sub care priveau atent nişte ochi înguşti, traşi spre tâmple. Pielea galbenă poroasă era atât de întinsă pe oasele feţei, încât îi puteai urmări şi cele mai mici curbe ale pomeţilor sau ale bărbiei, acoperită cu fire ţepoase şi rare de păr negru. Singura parte cărnoasă a feţei lui era nasul mare, foarte turtit şi cu puntea într-o parte: pesemne strâmbată într-o încăierare. Bach şi-a amintit deodată cum îl speria mama lui în copilărie: „O să vină un kârgâz şi-o să te ia!“6

6. În primii ani ai existenţei lor, coloniile germane erau atacate constant de triburi nomade de kârgâzi-kazahi. Aşa erau numiţi la vremea aceea strămoşii kazahilor de astăzi. Datorită apărării asigurate de puterea rusă, invaziile au încetat. (N.a.)

— Mmmm! a zis, sau a mormăit, kârgâzul.

S-a grăbit să urce în barcă.

„Doar nu credeţi că am înnebunit?!“ a vrut să exclame ca răspuns Bach. „Doar nu credeţi că o să merg cu dumneavoastră?“

Dar trupul lui, care astăzi nu prea asculta de glasul raţiunii, deja pusese piciorul pe marginea debarcaderului, îşi luase stângaci avânt şi sărise în luntrea care se legăna. Bastonul i-a căzut din mâini, a aterizat în apă şi a dispărut undeva sub dig.

Kârgâzul a dat drumul digului, iar luntrea s-a întors rapid în direcţia curentului. S-a aşezat pe banchetă cu faţa la Bach, a apucat vâslele şi s-a desprins de mal. Braţele lui vânoase ba se ridicau, umflându-şi muşchii, ba coborau, iar figura plată de mongol ba se apropia, ba se îndepărta. Fără să clipească, nu-şi lua ochii de la Bach.

El s-a răsucit pe banchetă, străduindu-se să se ferească de privirea aceea sâcâitoare, dar nu prea aveai unde să te duci într-o barcă mică. A hotărât să se liniştească privind peisajul de pe mal – şi abia atunci şi-a dat seama că luntrea nu merge de-a lungul malului, ci de-a curmezişul Volgăi.

Bach auzise de coloniile de pe malul drept: Balzer, Kutter, Messer, Schilling, Schwab – toate se aflau mai sus sau mai jos pe râu, unde peisajul muntos nu era un obstacol în drumul spre râu. Dar să ajungă pe ţărmul muntos nu-i fusese dat niciodată. Doar în apropiere de Gnadental, malul drept era atât de abrupt şi inaccesibil, încât nici măcar iarna, pe gheaţa groasă, nu se ducea nimeni acolo. Odată, văduva Koch povestise (ştia sigur de la răposata babă Fischer, iar aceasta, de la nevasta măcelarului Hauff, care la rândul ei ştia de la cumnata pastorului Händel) că pământurile acelea fie fuseseră, fie erau şi acum proprietatea nu-ştiu-cărei mânăstiri, şi că oamenilor obişnuiţi le era interzis să meargă acolo.

— Nu vă supăraţi, a murmurat neputincios Bach, trăgându-se de nasturii sacoului, încotro mergeţi?… Încotro mergem?…

Kârgâzul vâslea în tăcere, cu ochii aţintiţi spre Schulmeister. Lopeţile vâslelor tăiau valul greu – verde-furtunos la mal, albăstrindu-se treptat spre adânc. Barca mergea cu smucituri puternice, neîncetinind nici o clipă, neabătându-se nici cu un cot de la traseul ei. Colosul ţărmului opus – peretele de stâncă albicios, acoperit în partea de sus de o pădure deasă, de un verde întunecat, amintind de departe cu un şarpe uriaş cu spinarea zimţată stând întins pe apă – înainta şi el în smucituri, neabătut. La un moment dat lui Bach i s-a părut că luntrea nu e pusă în mişcare de forţa mâinilor kârgâze, ci de forţa gravitaţiei, provenită din gigantica masă de piatră. De sus până jos – din coamă până la poale – panta era tăiată de crăpături adânci, şerpuitoare. Pe fundul lor se aşternuse un praf nisipos, care curgea în apă, şi mişcarea asta dădea suprafeţei pietroase o înfăţişare cât se poate de vie: munţii respirau. Impresia era întărită de jocul razelor soarelui, care din când în când se ascundea după nori – şi crăpăturile ba se umpleau de umbre violet, adâncindu-se, ba se luminau şi abia se mai puteau zări.

După scurt timp, fundul de scânduri s-a frecat de piatră – luntrea a tresărit scurt, înfigându-se cu botul în pietrişul acoperit de o mâzgă verde. Malul aproape că nu exista: peretele de piatră se ridica înalt, parcă până imediat sub cer, şi acolo se termina brusc. Kârgâzul s-a dat jos din barcă şi a făcut un semn din cap, chemându-l să-l urmeze. Inima copleşită de emoţii a lui Bach a tresărit, dar deja obosită, fără voie, parcă împăcându-se cu neverosimilul celor ce se petreceau; el a privit buimac în jur şi a coborât cu greu pe uscat, târându-şi ghetele pe învălmăşeala de alge şi mâl. Kârgâzul a tras luntrea din apă – Bach s-a minunat de forţa trupului său slăbănog – şi a ascuns-o după un bolovan mare, maroniu.

Nu departe, pe fundul uneia dintre crăpăturile care spintecau muntele de sus până jos, abia se zărea o potecă. Kârgâzul a pornit să urce pe ea – uşor şi iute, de parcă ar fi alergat nu în sus, ci în jos pe pantă, care se dovedea a nu fi atât de abruptă cum părea de la distanţă. Bach l-a urmat, dojenindu-se că participa la această aventură îndoielnică şi agăţându-se cu mâinile de tufele rare. S-a căţărat istovitor de multă vreme,