căzând, de altfel, din când în când în genunchi şi înghiţind nisipul aruncat de călcâiele sprintene ale kârgâzului. Într-un târziu, a ajuns pe marginea stâncii – ud leoarcă (pe drum fusese nevoit să-şi scoată sacoul şi vesta şi să le ducă în mână), cu faţa înfierbântată şi genunchii tremurându-i.

La marginea pădurii muntele nu mai era atât de abrupt, trecând, probabil, într-un platou sau o zonă cu dealuri mici. Dar asta puteai doar să-ţi închipui, atât de deasă era pădurea. Bach a fost nevoit să grăbească pasul ca să nu piardă din ochi spinarea kârgâzului: ar fi fost chinuitor să găsească drumul singur în desişul întunecat de paltini, stejari şi plopi, la poalele cărora creşteau din abundenţă salbă-moale şi măceş. După câteva minute însă copacii s-au rărit, lăsând vederii un platou pe care se întindea o fermă mare.

Casa plutea în poiană ca o corabie: imensă, lungă, cu temelia din bolovani grei, cu pereţii din bârne atât de groase, cum Bach nu mai văzuse în viaţa lui. Cu anii, construcţia se înnegrise şi fusese bătută de vânturi, crăpături mânjite de răşină o brăzdau ici-colo, ca nişte semne particulare. Obloanele din scânduri erau deschise numai la câteva ferestre, celelalte erau închise bine. Acoperişul înalt era acoperit cu paie, şi din el se iţeau două coşuri puternice din piatră.

Acareturile se ascundeau îndărătul casei: hambare, şoproane, un grajd spaţios, o mică gheţărie, un puţ. Tot acolo, în curtea din spate, se înălţau munţi de lăzi, şarete şi căruţe, butoaie, lemne de foc şi cherestea; părea că începe un fel de livadă – copacii din spatele casei deveneau mai mici şi mai rari, cu trunchiurile văruite cu grijă. Ferma nu avea garduri – drept graniţe, îi serveau marginile poienii. Nici oameni nu avea. Până şi tăcutul kârgâz dispăruse undeva, îndată ce Bach se întorsese o clipă cu spatele.

Totul arăta ca şi cum cu o clipă în urmă aici existase viaţă: dintr-un buştean ieşea un topor cu coadă lungă, alături era o stivă de lemne tăiate; lângă cerdac era o găleată cu o fiertură aburindă şi tot acolo nişte papuci rupţi; dintr-o stropitoare răsturnată picura apă pe pământ; jarul fumega în vatra bucătăriei de vară. Şi – nici un sunet, nici o mişcare. Doar la marginea poienii fluturau în vânt nişte rufe, umflându-se din când în când peste frânghie şi scoţând nişte pocnete scurte.

— Bună ziua! Apropiindu-se, Bach şi-a dezlipit cu greu buzele uscate de emoţie şi s-a îndreptat spre uşa casei, care era vag întredeschisă: Aş vrea să vorbesc cu domnul Udo Grimm.

După ce a aşteptat puţin, a urcat în cerdac. Şi-a frecat îndelung şi intenţionat zgomotos picioarele de marginea scândurii din prag, curăţându-şi noroiul de pe tălpi. A apăsat pe clanţă şi a păşit în întunericul tăcut.

Mirosea a mâncare fierbinte şi grasă: Bach a intrat în bucătărie. Lângă perete era o sobă văruită, pe care se aflau cazane şi ceaune din aramă, oale de lut, site, vedre, fiare de călcat, ibrice de cafea, tăvi, tulumbe de umplut cârnaţii şi alte ustensile. Alături, pe peretele din bârne, era o etajeră pentru vase nevopsită, iar pe ea şiruri de străchini grosolan lucrate, mănunchiuri de linguri şi polonice, o grămadă de foarfeci de fier, toate înnegrite. Peste tot – pe masa de gătit, pe taburete şi chiar pe pervazuri – era câte ceva: diferite castroane şi tigăi, ulcioare cu lapte şi miere, scânduri cu găluşte lipite, pe care plutea un nor vag de făină, maşini de tocat din care atârnau fâşii de carne, pensule de uns, verdeţuri tăiate, capete de peşte şi coji de ou. Nici aici nu era nimeni. Doar din camera alăturată, despărţită de bucătărie nu printr-o uşă, ci printr-o perdea uşoară din cârpă, se auzea un crănţănit.

Bach s-a dus după sunet: s-a frecat încet de bârnele masive ale intrării – nimeni n-a spus nimic; a dat perdeaua la o parte şi s-a trezit într-o sufragerie mare, cât un hambar. Întreg centrul încăperii era ocupat de o masă de scânduri pe care erau atât de multe vase, că i-ar fi ajuns, pesemne, şi uriaşului din Ossling, pomenit în vechea legendă saxonă. La masă şedea un om masiv şi înfuleca de zor, băgându-şi mâncarea în gură cu degetele, fără a se obosi să folosească tacâmurile, care stăteau lângă farfurie, curate. Crănţănitul puternic era produs de fălcile lui zdravene, care mestecau hrana. În mod uimitor, nu era nimic urât în acest tablou. Dimpotrivă, întreaga înfăţişare a gazdei, înfloritoare şi debordând de energie, se potrivea atât de bine cu această masă bogată şi cu fiecare fel de mâncare aşezat pe ea, încât întreaga compoziţie părea creată de fantezia bizară a unui artist: capul ras al bărbatului strălucea exact precum colacul pufos din centrul mesei, uns cu gălbenuş de ou şi rumenit în cuptor; obrajii bogaţi erau la fel de roz ca şunca aşezată pe farfurie în felii groase, suculente; ochii mici şi întunecaţi erau exact de aceeaşi culoare cu afinele din sticla cu lichior; iar urechile, mari şi albe, întinse belicos în lături, aminteau izbitor de colţunaşii puşi grămadă într-o strachină adâncă. Omul lua cu degetele-i groase ca nişte cârnaţi varză murată dintr-o vadră şi o băga în gură, iar barba şi mustăţile lui stufoase semănau atât de tare cu această varză, încât Bach a închis strâns ochii, temându-se că are vedenii.

— Fiică-mea e proastă, a rostit bărbatul în loc de salut, continuând să mestece şi neobosindu-se să-l invite la ospăţ. Să faci în aşa fel încât să nu se vadă.

Bach a observat că masa era pusă pentru două persoane, dar nu se hotăra să se aşeze. A tuşit şi şi-a îndreptat sacoul, simţind cum îi tremură şi îi saltă stomacul gol: tot bătându-şi capul cu scrisoarea misterioasă, Schulmeister-ul nu mâncase nimic la prânz.

— Dumneavoastră sunteţi Udo Grimm? a cerut el să precizeze pentru orice eventualitate.

— Că doar nu bunul Dumnezeu! a confirmat celălalt, luând din tigaie bucăţi de cartof pe jumări; tigaia a sfârâit şi a împroşcat, dar degetele lui Grimm nici n-au tresărit.