Bach a observat pe masă câteva feluri de cârnaţi – şi un caltaboş rece, cu o tentă liliachie, şi unul fierbinte, în firimituri de jumări aurii, şi unul afumat – şi, pe neaşteptate, a simţit deodată un gust sărat în gură.

— De Sfânta Treime împlineşte şaptesprezece.

Grimm a terminat cu felurile din carne şi a trecut la supa dulce din mied de pepene, în care pluteau insuliţe de pere, mere, vişine uscate şi stafide. Lingura a rămas pe masă: Grimm sorbecăia supa ţinând farfuria în degetele răsfirate, ca pe o farfurioară de ceai, după obiceiul tătăresc.

— Şi, după cum aţi binevoit să vă exprimaţi… – Bach a înghiţit saliva abundentă care-l împiedica să vorbească – …nu se distinge printr-o minte strălucită. Cât de pronunţat este acest neajuns?

— Am zis: e proastă!

Şi Grimm a scuipat cu patos un sâmbure de vişină care-i nimerise între dinţi; Bach a tresărit speriat, dar acesta a trecut şuierând pe lângă el şi a aterizat pe podeaua de lut undeva într-un colţ îndepărtat.

— În capul ei e pâclă! Poveşti de copii şi capricii muiereşti. Cine ia una ca asta de nevastă? Molâii de-aici ar lua-o, numai să le dau de băut, dar în Reich n-o ia nimeni nici măcar cu zestre. Nu, în Reich nu scap eu uşor de una ca ea…

Coloniştii, după modelul nemţesc, îi ziceau Germaniei Reich.

— Aveţi de gând să emigraţi, a conchis cu grijă Bach. Cât de curând?

— Eşti profesor? Atunci învaţ-o! Grimm a trântit farfuria goală pe masă, şi Bach a tresărit iar. La întrebări sunt şi eu maestru! Învaţă-mi fata să vorbească frumos şi fluent! Şi dacă nu să vorbească, măcar să înţeleagă! O femeie tăcută e şi mai bună. Numai să priceapă ceva, acolo, şi e de-ajuns. Mi-e şi mie mai uşor, ai şi tu nişte bani în buzunar!

Grimm a apucat o gofră moale, a pleoscăit cu ea într-un castron cu miere şi şi-a îndesat-o în gură, adunându-şi cu mâna de pe buze firele elastice de miere.

„Binevoiţi să vă comportaţi cum se cuvine, domnule bădăran, altfel conversaţia noastră se încheie aici!“ ar fi vrut să strige Bach şi chiar să bată uşor cu palma în masă; în loc de asta, a lăsat doar ochii în jos şi şi-a încleştat mâinile de pantaloni, luptându-se cu indignarea care clocotea în el.

— Aşadar, doriţi să o învăţ pe fiica dumneavoastră Hochdeutsch, a rezumat el după o clipă, cu un glas un pic tremurat. În acest caz, aş putea face cunoştinţă cu eleva?

— Vino mâine cu catrafusele tale: cărţi, creioane, sau cu ce mâzgăleşti tu acolo, la lecţii. Începi lecţia şi faceţi cunoştinţă. Grimm şi-a turnat dintr-o sticlă albă într-un păhărel un rachiu tulbure de zmeură; apoi s-a uitat pătrunzător la Bach şi a mai turnat într-un păhărel. De acord?

— Domnule Grimm, noi doi nu ne cunoaştem prea bine, aşa că v-aş ruga să renunţaţi la familiaritate şi să vă adresaţi mie…

— De acord? a repetat Grimm, ridicându-se şi întinzându-i păhărelul.

Bach a luat păhărelul (ah, ce mai mirosea rachiul – numai să-l adulmeci şi te-ai îmbătat!), a dat din umeri, şi-a arcuit nesigur sprâncenele; în cele din urmă, nemaisimţindu-se în stare să susţină privirea sfredelitoare a lui Grimm şi vrând să încheie cât mai repede această întâlnire neplăcută, a mişcat nehotărât din bărbie, ca şi cum ar fi vrut să-şi elibereze gâtul din încleştarea gulerului strâmt. Această mişcare, împreună cu grimasa chinuită, ar fi putut fi interpretată în cele mai diverse feluri, dar Grimm, care nu avea nici cea mai mică înclinaţie spre polisemantism, a luat-o drept un răspuns afirmativ fără echivoc: păhărelele au scos un clinchet viguros, întărind înţelegerea. Zăpăcit de această desfăşurare rapidă a evenimentelor, Bach l-a dus pe al lui la buze şi şi-a turnat cu sete lichidul rece în gâtul uscat.

În clipa aceea totul s-a schimbat în jur. Fie rachiul era prea tare, fie Bach, flămând şi neobişnuit cu băuturi înveselitoare, era prea slab, dar casa, până atunci aspră şi mohorâtă, s-a trezit brusc, umplându-se de viaţă: pe fereastră s-au văzut licărind nişte spinări puternice, din curte s-au auzit lovituri de topor, uşa de la intrare s-a trântit – cineva a intrat în bucătărie târşâindu-şi greu picioarele şi o voce dogită de bătrână a întrebat morocănos:

— Să aduc samovarul?

— Mai târziu! a zis Grimm.

A luat de pe perete o pipă lungă şi curbată, s-a aşezat cu faţa la fereastră şi a început să îndese tutun în ea. Înţelegând că întâlnirea luase sfârşit, Bach a ieşit, câtuşi de puţin tulburat de purtarea neobişnuită a gazdei: oamenii şi sunetele care reveniseră în lume îi umpluseră inima de veselie, propriile frici i se păreau absurde şi caraghioase, şi până şi foamea care-l chinuise atât de tare în ultima oră dispăruse nu se ştie unde, lăsând locul unei plăcute uşurinţe şi însufleţiri trupeşti.

Bătrâna care-şi făcea de lucru în bucătărie, uscată ca un cruşin toamna, nu i-a aruncat nici măcar o privire – el a luat-o ca pe un semn de delicateţe. Kârgâzul cunoscut, care aştepta deja lângă cerdac, părea acum mult mai puţin fioros, iar ferma – de-a dreptul plăcută: fără să-şi ridice ochii ori să deschidă gura, prin curte mişunau argaţi ocupaţi (de parcă ar fi fost aleşi anume, toţi aveau chipuri asiatice aspre, abia distingându-se unul de altul); printre picioare li se încurcau păsări domestice, pestriţe şi zgomotoase – gâşte, raţe şi chiar vreo doi fazani cu cozi lungi şi dungate; caii băteau din copită în ţarc – bine hrăniţi, cu coame lucioase; iar pomii din livada din spatele casei erau plini de flori mari cât pumnul, albe şi roz – miroseau atât de puternic, încât simţeai pe limbă gustul dulce al viitoarelor fructe.

Pădurea prin care au mers înapoi Bach şi kârgâzul nu mai părea acum un crâng sălbatic, ci o dumbravă luminoasă, primăvăratică. Era o plăcere să păşeşti prin ea, şi această plăcere era sporită de gânduri pline de