bucurie: lecţiile cu fiica lui Grimm păreau o afacere simplă, dar utilă, răspunzând datoriei sacre de profesor, şi pe deasupra atrăgătoare sub aspect financiar. Curând Bach a observat că picioarele îl poartă pe potecă în mod uimitor – fiecare pas acoperea o distanţă de cinci, ba chiar şi zece arşini, aşa că s-a trezit pe marginea râpei în doar câteva minute.

Văzută de sus, priveliştea care se deschidea era absolut uluitoare, şi Bach a încremenit, uitând de sine: în faţa lui se desfăşura Volga – orbitor de albastră, strălucitoare, plămădită numai din scânteierile soarelui de amiază, de la o zare la alta. Mai întâi a cercetat întinderile cu privirea. Dedesubt se afla lumea – toată, întreagă: şi ambele maluri, şi stepa acoperită de aburul verde al primelor ierburi, şi pâraiele şerpuind prin stepă, şi depărtările de un albastru întunecat de pe linia orizontului, şi vulturul azuriu ce zbura în cercuri deasupra râului în căutare de pradă. Bach a desfăcut braţele în întâmpinarea acestor întinderi, şi-a luat avânt de pe marginea râpei şi – clipa aceasta nu şi-a putut-o aminti exact mai târziu – fie a zburat ca o pasăre, fie s-a rostogolit ca un vârtej pe potecă în urma kârgâzului iute de picior…

A doua zi dimineaţa, când s-a trezit, Bach şi-a amintit de apropiata întâlnire cu eleva lui – şi a simţit o slăbiciune dezagreabilă: şi-a încleştat dinţii fără milă, în ei se instalase un soi de răceală dureroasă, ca şi cum i s-ar fi plimbat un curent prin falcă; aceeaşi răceală cruntă o simţea şi înlăuntrul stomacului. Bach s-ar fi gândit să pretindă că e bolnav ca să se eschiveze de la îndatorirea aceea dubioasă, dar deodată a dat în buzunarul sacoului peste nişte bani – şi nu puţini – după câte se părea, înmânaţi cu o seară în urmă de Grimm ca avans, deşi momentul anume al înmânării dispăruse cu totul din memoria Schulmeister-ului. Era cu neputinţă să refuze.

La ora stabilită aştepta la debarcader, chinuit de griji în legătură cu lecţia care urma. La subraţ ţinea un volumaş de Goethe, un manual de limba germană şi un teanc de foi pentru exerciţii scrise. Se hotărâse să-şi pună pe sub vestă o cămaşă curată, ba chiar şi călcată – în ciuda excentricităţii tatălui, fiica s-ar fi putut dovedi mult mai pretenţioasă faţă de normele de cuviinţă acceptate în societate.

Bach nu mai avusese ocazia să dea lecţii particulare fetelor mari. Se temea că fie şi o privire amuzată a lui Fraulein Grimm sau un cuvânt neatent puteau fi pricini de tulburare pentru el – o rumeneală nelalocul ei în obraji sau un acces de bâlbâială – şi de aceea a hotărât să fie sever cu eleva. A mai hotărât să n-o privească în ochi în timpul lecţiei (ochii fetelor pot fi înspăimântători câteodată!), şi chiar să nu se uite deloc la ea, ci să contemple exclusiv peisajul de pe fereastră sau, în cel mai rău caz, tavanul. Mai bine să pară distant şi rece decât caraghios. Pregătise câteva fraze menite, în ciuda confortului casei, să creeze o atmosferă severă de lecţii: nu le inventase, ci le împrumutase din lexiconul pastorului Händel. Aşa că atunci când luntrea kârgâzului s-a apropiat, s-a urcat în ea mormăind ca pentru sine aceste fraze la fiecare răsuflare şi străduindu-se să le dea o intonaţie cât mai impresionantă.

N-a văzut drumul – era concentrat să se pregătească pentru întâlnire. Urcând panta, a gâfâit ceva mai puţin decât în ziua precedentă. Şi pădurea părea paşnică astăzi. Şi gospodăria părea plăcută şi plină de lume. Stăpânul casei nu se vedea nicăieri. Kârgâzul l-a condus pe Bach în salon, care arăta atât de diferit, că doar anevoie puteai recunoaşte în el sufrageria din ajun.

Masa impresionantă dispăruse (şi Bach s-a întrebat mirat în sinea lui cum reuşiseră să scoată un obiect care depăşea în mod vădit dimensiunile uşilor şi ferestrelor). În locul ei se înălţa un paravan din pânză, care ascundea vederii o bună parte din spaţiu. În faţa lui era un scaun din lemn cu spătarul sculptat. Bătrâna bucătăreasă din ajun stătea şi ea acolo, lângă geam, aşezată confortabil pe o banchetă îngustă şi având în faţă o roată de tors vopsită în zmeuriu – roata se învârtea şi fâşâia, aruncând scânteieri roşietice pe pereţii de bârne. Bătrâna smulgea cu ghearele-i lungi vălătuci de câlţi din coşul mare de alături, îi punea pe un fus care se învârtea sub nasul ei şi îi răsucea într-un fir subţirel, aproape nevăzut, umezindu-şi mereu degetul arătător. Uneori din gura deschisă îi curgeau picături argintii pe şorţul dungat şi părea că firul se toarce nu din lână, ci doar din saliva bătrânei. Torcătoarea lucra desculţă – de sub fusta albastră de lână, talpa ei goală apăsa cu sârg pedala roţii. Lui Bach i s-a părut că bătrâna are mai mult de cinci degete la un picior, dar talpa osoasă se mişca atât de rapid, că îi era imposibil să se convingă de asta. A salutat, dar bătrâna părea că nu l-a auzit în huruitul roţii: capul ei acoperit cu o tichiuţă albă nici nu s-a întors.

Nevenindu-i să se uite în spatele paravanului, care evident fusese lăsat acolo cu un rost, Bach şi-a aşezat cărţile pe scaun şi s-a pus pe aşteptat, privind vitrina largă de pe perete în care se aflau o duzină de pipe ale stăpânului: galben-chihlimbarii – din măr, roz-închis – din păr şi prun, cenuşii – din fag; fiecare lungă de cel puţin un cot.

— Ai venit să predai, predă, nu lenevi! s-a auzit deodată un strigăt din spatele lui.

Bach a tresărit şi s-a întors: ar fi putut să jure că vocea furioasă îi aparţine babei, dar ea continua să lucreze, cu ochii aţintiţi la fusul care i se învârtea sub nas.

— Dacă-mi daţi voie, eu sunt gata, a spus el întorcându-se totuşi spre ea. Dar pentru o lecţie, numai profesorul nu e de ajuns. E nevoie şi de elevă. Unde e?

— Sunt aici, a străbătut cu