— Binevoiţi să glumiţi, Fraulein? Bach s-a apropiat mai tare de paravan şi i-a privit cu atenţie cadrul masiv, pe care era întinsă o pânză nealbită, fixată în ţinte. Nădăjduiesc că înţelegeţi: asemenea ghiduşii nu sunt permise într-o activitate atât de serioasă ca învăţatul. Ieşiţi imediat şi să începem lecţia.

— Nu pot să ies – de emoţie, glasul trecuse în şoaptă. Nu mi s-a poruncit.

— În acest caz voi fi nevoit să-l invit aici pe tatăl dumneavoastră şi să-i povestesc despre aceste fasoane. Din câte pot judeca după recenta noastră întâlnire, este un om hotărât şi nu va îngădui tărăgănările… Cum adică nu vi s-a poruncit? Cine nu v-a poruncit?

Bach a mers de-a lungul paravanului – trei paşi dus şi trei întors –, meditând dacă să nu-l dea pur şi simplu deoparte, punând capăt astfel acestui joc lungit de-a v-aţi ascunselea.

— Tata – acest cuvânt glasul l-a rostit cu atenţie, cu spaimă chiar. Tata nu mi-a poruncit.

— Ascultaţi… Bach şi-a apropiat faţa de pânză, şi i s-a părut că de partea cealaltă se aude o răsuflare uşoară, accelerată. Cum vă numiţi?

— Klara.

— Ascultaţi, Fraulein Klara. Sunteţi destul de mare şi pesemne că înţelegeţi că educaţia este un proces complex. Nu se poate să te ocupi de el după paravan, înotând în Volga, stând în cap sau în orice alt fel fantasmagoric! Nu pot să predau germana literară acestui gard!

Bach a pus palmele pe ramă, a apucat-o zdravăn şi a încercat să ridice paravanul, cu intenţia de a-l duce într-un colţ al camerei, dar n-a putut – construcţia s-a dovedit neaşteptat de grea, doar s-a clătinat uşor, iar el abia a reuşit să se ţină pe picioare.

De după paravan s-a auzit un icnet speriat, fâşâitul roţii de tors a încetat. Tulburat de propria stângăcie, Bach s-a întors – şi s-a trezit ţintuit de privirea babei: ochii decoloraţi de bătrâneţe, abia zărindu-se sub genele cenuşii, semănând cu nişte găluşte plutind într-o supă de lapte, îl priveau stăruitor şi indiferent, degetele noduroase continuau să răsucească tăcut – dar fără să iasă din ele un fir, ci aer. Bach a început să nu se mai simtă în largul lui. Şi-a desprins mâinile de paravan, şi-a şters palmele de haină şi s-a dat un pas înapoi. În aceeaşi clipă, bătrâna a prins cu degetele firul care alunecase şi a început să lovească din nou cu talpa în pedală, făcând să se învârtească roata de tors.

Bach a apucat spătarul scaunului şi a rămas aşa o clipă, uitându-se de la chipul palid al bătrânei, încreţit ca pielea de şopârlă, la nefastul paravan şi înapoi. De după pânză s-a auzit un sunet vag – un foşnet scurt de hârtie sau un suspin.

— Ei, bine… Bach a bătut cu palmele în spătarul cioplit. Există o explicaţie pentru acest mod atât de ciudat de a ţine o lecţie? Aveţi, poate, o înfăţişare neobişnuită? Vreun defect fizic, vreun neajuns? Să ştiţi că eu n-o să mă folosesc niciodată de acest cusur ca să vă supăr. Şi nu e vorba numai de toleranţă creştinească, pe care o are orice om educat. Vă rog să mă credeţi, cunosc suferinţa nemijlocit şi niciodată – auziţi, niciodată! – nu-mi permit să pricinuiesc durere unui alt om.

Deodată, Bach şi-a dat seama că vorbeşte prea deschis: lipsit de posibilitatea de a o vedea pe Klara, el se adresa de fapt lui însuşi.

După paravan, tăcere.

— Poate că sunteţi deosebit, neînchipuit de timidă? Atunci vă promit că n-o să mă uit deloc la dumneavoastră – în timpul lecţiilor obişnuiesc să mă uit în manuale şi caiete, nu la elevi. Dacă doriţi, de la începutul şi până la sfârşitul discuţiei noastre o să mă uit pe fereastră – şi numai pe fereastră! Încetul cu încetul, Bach începea să se enerveze; în lipsa unui interlocutor vizibil, indignarea lui se risipea. Vă rog să mă credeţi, nu mă interesează câtuşi de puţin cum arătaţi, ce culoare au ochii, obrajii, rochia sau pantofii dumneavoastră! Pe mine la persoana dumneavoastră mă interesează numai şi numai capacitatea de a folosi corect mai mult ca perfectul şi de a coordona timpurile gramaticale!

Tăcerea de după paravan continua.

Fâşâitul roţii de tors devenise atât de puternic în liniştea aceea, încât lui Bach îi venea să arunce cu scaunul în ea.

— Fraulein Grimm, a rostit el cu cea mai severă intonaţie de care dispunea, sunt profesorul dumneavoastră şi vă cer să-mi explicaţi de ce lecţiile noastre trebuie să aibă loc în asemenea împrejurări bizare!

Din partea cealaltă s-a auzit un oftat adânc.

— Tata se teme… a început în sfârşit Klara, dar a tăcut iar, adunându-şi cu greu vorbele: Se teme că, uitându-mă la un bărbat străin, o să devin un vas pentru păcat.

— Uitându-vă la mine? Bach aproape că nu-şi găsea cuvintele de surprins ce era. La mine?!

Şi-a privit degetele, pătate de cerneală din dimineaţa anterioară, când făcuse corecturi cu tocul pe scrisoarea lui Udo Grimm, şi deodată l-a cuprins o asemenea nestăvilită veselie, că a început iar să respire precipitat, apoi să chicotească pe înfundate, cu buzele strânse, parcă ruşinându-se şi încercând să-şi înăbuşe râsul, dar cu fiecare secundă cedând câte un pic – şi în cele din urmă a izbucnit în hohote, deschizând larg gura.

— La mine! hohotea el, lăsându-se să cadă pe scaun, direct pe manualul de limba germană, şi ştergându-şi cu mâna lacrimile din ochi. Uitându-vă la mine… într-un vas cu păcat!

După ce a râs în voie, până când a început să-l doară puţin burta în partea de jos, Bach a respirat adânc, dându-şi seama că probabil nu se mai amuzase atât de sincer şi de îndelung niciodată. S-a ridicat, şi-a luat cărţile, a scos din buzunar şi a pus pe scaun banii primiţi în ziua precedentă şi, mirându-se de propria hotărâre, a ieşit să-l caute