A trecut prin curte, oprindu-i pe argaţii pe care-i întâlnea şi întrebându-i de stăpân. Kârgâzii însă fie nu înţelegeau limba germană, fie erau speriaţi, fie erau cu desăvârşire muţi: îi aruncau o privire mohorâtă pe sub pleoapele lor umflate şi, fără să rostească o vorbă, îşi vedeau de treabă mai departe. Chipurile lor indiferente rămâneau neclintite: buzele subţiri, uscate de vânt nu se deschideau, ridurile de pe frunţile brune nici nu tresăreau măcar.

— Domnule Grimm! Bach, ieşit din fire de atâtea căutări, striga atât de tare, că s-a speriat singur de forţa propriei voci. Domnule Udo Grimm, eu plec! Să-i căutaţi fiicei dumneavoastră alt profesor!

Numai oile i-au răspuns din ţarc cu un behăit dizarmonic. Nevăzându-şi călăuza printre argaţi, Bach a hotărât să se ducă pe mal şi să aştepte acolo: nu voia să mai stea la ferma aceea bizară. A strâns mai tare volumaşul de Goethe la subraţ, a lovit furios un lemn care i se rostogolise la picioare (şi care s-a dovedit foarte greu, aşa că piciorul l-a durut multă vreme) şi a pornit pe poteca din pădure.

Drumul îi era cunoscut. Tufele de salbă-moale erau înţesate de arici. Stejarii masivi se îmbrăţişau – îşi cuprindeau cu crengile propriile trunchiuri. Din loc în loc se căscau ca nişte guri scorburi negre, din care se iţeau umbre fugare – veveriţe, jderi sau cine ştie ce… Bach recunoştea fiecare cotitură a potecii, şi totuşi mersese uimitor de mult – poate jumătate de oră, poate o oră.

Simţea că ceva e în neregulă. La început s-a liniştit cu gândul că drumul cu o călăuză este întotdeauna mai scurt şi mai uşor. Apoi a admis că poate se abătuse un pic: nu-i de mirare să te rătăceşti într-un loc prea puţin cunoscut. Oricum ar fi fost, în următoarele minute avea să iasă cu siguranţă la apă, de care-l despărţea doar puţin – o fâşie subţire de ierburi de coastă.

A grăbit pasul. Apoi a băgat cărţile în sân şi a început să alerge, alunecând pe pământul cleios. Ca şi înainte, trecea pe lângă imagini familiare. Tufişurile înfoiate de lemnul-Domnului de pe marginea potecii le recunoştea. Recunoştea şi teiul puternic, despicat din creştet până la rădăcină. Şi buturuga putredă înecată într-un uriaş muşuroi de furnici o recunoştea, dracu’ s-o ia, o recunoştea! Recunoştea şi mesteacănul uscat – până la ultimul nod nenorocit! Şi malul – tot nicăieri! Nici soarele nu mai era pe cer: un văl de nori acoperea orizontul, era imposibil să determini locul în care se afla soarele – şi deci cât era ceasul.

Continuând să alerge, a scos ceasul din buzunarul hainei: stătea. Stătea, pentru prima dată de când îl cumpărase. S-a oprit o clipă, a scuturat cadranul de alamă şi l-a dus la ureche: nu mergea. Nu se auzea decât un geamăt de crengi – mâhnit, prelung. S-a uitat în jur: pădurea era străină. Desişul necunoscut era cenuşiu din cauza grămezii de trunchiuri care se crăpaseră şi se înclinau în toate părţile, ca bete. Jos îşi arăta ţepii o tufă de mure, cu zdrenţele crengilor de anul trecut. Unul dintre cioturile urâte semăna cu bătrâna care şedea la roata de tors. Bach şi-a desprins anevoie privirea de ciotul-babă şi a grăbit pasul, dar fără să se mai uite în jur, ci apărându-şi faţa cu mâinile de crengile întâlnite în cale şi simţind cum din adâncul abdomenului îi urcă în gât o greaţă grea, rece.

A alergat până când n-a mai avut aer în piept. Laringele i se încinsese, fiecare răsuflare îl tăia în două. Picioarele slăbite abia se urneau, împotmolindu-se în pământul umed. Vârful unuia s-a împiedicat brusc într-o rădăcină ieşită în afară – şi corpul lui Bach, încins, aproape sufocându-se, a zburat înainte. Fruntea i s-a lovit de ceva rece şi lunecos; ceva mare, de tăria unei pietre l-a izbit în piept şi în şolduri; coatele şi genunchii i s-au smucit din trunchi în acelaşi moment.

— Aaaah! a strigat Schulmeister-ul, vrând să pună capăt durerii chinuitoare care-i rupea trupul în bucăţi.

A deschis ochii şi a rămas întins pe jos, cu faţa pe piatra alunecoasă, într-o râpă pe fundul căreia zăceau grămezi de buşteni şi buturugi. Suprafaţa pietrei era vâscoasă – de la muşchiul verde şi de la sângele care-i curgea din nas lui Bach. S-a agăţat de crengile unei tufe de mure şi s-a tras – în palme i s-au înfipt ţepi; s-a târât cu picioarele, sprijinindu-se de nişte uscături –, genunchii au început brusc să-l doară insuportabil, de parcă ar fi fost zdrobiţi. Durea, durea prea tare.

Simţind sub coaste loviturile grele şi dese ale inimii, înjurând toată această pădure, şi groapa aceea, şi buştenii aceia, printre care era o tortură să se strecoare, Bach s-a sprijinit cu fruntea de suprafaţa acoperită cu muşchi a pietrei, să-şi tragă sufletul. Deodată a simţit că muşchiul devine mai moale. Nu, nu muşchiul – suprafaţa pietrei se lăsa încet sub greutatea capului său, ca o pernă, devenind cu fiecare clipă mai moale; şi iată că piatra devenea la pipăit ca o pernă de puf, acoperită nu cu muşchi, ci cu o catifea fină. Bach ar fi vrut să se ridice, a întins mâinile, dar nu avea de ce să se sprijine cu palmele – ele au trecut prin pământul presărat cu frunze putrede, prin lemnele putrede, ca printr-un nisip mişcător. Ar fi vrut să se sprijine de lemnele care adineauri îi pricinuiseră durere cu tăria şi ascuţimea crengilor, dar picioarele i se afundau în ceva dens şi vâscos, de parcă ar fi înotat într-o mare de gelatină.

A întors capul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: lumea din jur se topea, ca untura într-o tigaie încinsă. Lucrurile îşi pierdeau conturul şi se lichefiau, curgând pe pereţii râpei: buşteni puternici, bolovani, buturugi acoperite cu muşchi, mănunchiuri de rădăcini, frunziş putred. Culorile se amestecau, pierzându-se una în alta: negrul pământului şi roşul frunzelor, cenuşiul lemnelor şi verdele muşchiului – totul curgea,