încet, în jos. Bach a început să se zvârcolească disperat, încercând să fixeze ceva, orice, în această precaritate – nimic tare, doar un aluat moale şi compact din lemne, piatră şi rădăcini. Se îneca într-o pădure doborâtă de vânt, se îneca implacabil, cumplit – ca o muscă în miere, ca o molie în ceara topită a unei lumânări.

— Dă-mi drumul! Te rog! a strigat el, întinzându-şi gâtul în sus şi simţind că fiecare mişcare îl îngroapă tot mai adânc; în cele din urmă, a uitat toate cuvintele – a început să urle ca un animal.

În ochi i se legăna cerul jos, străpuns de crengile copacilor. Şi el se topea, se prelingea pe tulpini, inundând de sus lumea: şiroaie luminoase curgeau din înălţimi pe stejari şi paltini, colorându-i în alb. Bach şi-a agăţat privirea de aceste depărtări albe – abia vizibile, acoperite ici-colo de trunchiurile brun-cenuşii ale copacilor –, şi-a agăţat-o ca de un cârlig, căci nu mai avea nimic altceva de care să se agaţe. Se avânta spre ele cu ultimele puteri, târându-se pe coate şi pe genunchi, dorindu-şi cu disperare un singur lucru – să simtă din nou tăria atingerii, durerea unei lovituri.

Sub palma mâinii stângi i-a nimerit deodată ceva solzos – un con sau o bucată de scoarţă de copac – şi-apoi a dispărut pe dată în adâncurile gelatinei. O clipă mai târziu l-a zgâriat ceva pe gât: o rădăcină? O creangă de mur? Ceva îl înţepa în burtă… Bach s-a zbătut disperat, ca un peşte în plasă – şi treptat din gelatina care-l înconjura s-a ivit materialitatea pierdută a lumii – încet, aşa cum se iveşte iarba de anul trecut prin nămeţii moi de aprilie. Vreascurile şi aşchiile, şi dincolo de ele pământul şi pietrele îşi recăpătau fosta duritate, rigiditate şi ascuţime. Bach s-a agăţat de ceva şi s-a sprijinit de altceva, ajutându-se de mâini şi de picioare – s-a târât, s-a târât, savurând durerea fiecărei lovituri, a fiecărei crenguţe care i se înfigea în coapsă ori spin care-i sfâşia fruntea. Şi-a întins gâtul în sus, ca mai devreme, şi a dat cu ochii de ceva alb, salvator. O rază de soare străpungând un nor l-a izbit în faţă, i-a ars ochii obişnuiţi cu semiîntunericul râpei, dar el nici măcar nu i-a mijit – se temea să nu piardă albul din vedere. S-a târât, s-a târât – şi curând s-a trezit lângă un trunchi de măr văruit în alb.

Şi-a lipit obrazul de scoarţa aspră, cu buburuze de var, şi l-a frecat de ea până când creta a început să-i scrâşnească între dinţi. S-a aşezat alături şi s-a sprijinit cu spatele de trunchi, trăgându-şi răsuflarea. În jur a văzut alţi meri cu trunchiurile vopsite, ca nişte lumânări pe fondul negru al pământului. Livada mare, bine întreţinută se întindea până departe; deasupra tremurau coroanele ca nişte nori, presărate cu flori albe şi limbuţele verzi ale frunzelor tinere.

Fără tragere de inimă, Bach s-a ridicat în picioare. Mângâind cu palmele brăzdate de sânge trunchiurile văruite şi înţelegând acum totul, a rătăcit prin grădină. După scurt timp a ajuns la casa stăpânului – din spate. Cum nu l-a întâmpinat nimeni, a străbătut curtea şi a urcat în cerdac.

Roata roşie se învârtea ca şi mai-nainte, bătrâna răsucea fusul. Fără să se şteargă pe picioare, Bach a păşit în mijlocul salonului. A văzut pe scaun bancnotele lăsate de el, le-a măturat cu mâna şi ele s-au împrăştiat încet pe podea. S-a aşezat pe scaun.

— Eşti încă aici, Klara? a întrebat el obosit.

— Aici, s-a auzit o voce liniştită de după paravan.

— Eliberează-mă. Bach rostea fiecare cuvânt cu trudă: limba şi buzele abia i se mişcau, trebuia să se forţeze să acopere foşnetul roţii de tors: Pricep după vocea dumitale, Klara, că eşti o fată bună la suflet. Ai milă, nu-ţi lua un păcat pe suflet. Ai o viaţă lungă înainte, o să-ţi fie greu s-o parcurgi apăsată de un păcat…

— Nu vă înţeleg, a răzbătut o şoaptă speriată, abia auzită.

— Nu, eu sunt cel care nu înţelege! Brusc, mai degrabă pentru el însuşi, Bach a ridicat vocea până la ţipăt. Nu înţeleg ce înseamnă toate astea! Toate aceste mârşăvii bizare de care e plină casa voastră! Kârgâzii ăştia muţi, cu ochii goi! Bani care-mi apar singuri în buzunar, deşi eu nu i-am primit! Poteci care merg în cerc! Copaci care se topesc! Vrăjitoare cu roţi de tors! Bach s-a uitat precaut la bătrână, dar aceasta continua să lucreze netulburată. Toate aceste scamatorii diavoleşti şi ghicitori stupide. Fete care se ascund după paravane… Şi dacă-l răstorn acum? l-a luminat deodată un gând rău. Îi trag un picior şi vă răstorn pavăza asta nenorocită!

— Atunci tata o să vă omoare, a spus simplu Klara.

— Dumnezeule atotputernic!

Bach şi-a lăsat faţa în mâini şi a rămas îndelung aşa, ascultând foşnetul roţii de tors a bătrânei; cumva, nu se îndoia de adevărul spuselor Klarei.

— Ce nevoie aveţi de mine? a ridicat el capul într-un târziu; vocea îi era răguşită şi parcă îi pălise în aceste momente de tăcere. Am treizeci şi doi de ani, sunt sărac lipit. N-aveţi ce să-mi luaţi, şi nici eu n-am ce să vă dau. Alegeţi pe altcineva – mai tânăr, mai frumos, mai bogat, la urma urmelor. Nu cred în Dumnezeu şi sufletul meu nu vă poate fi de folos cu nimic. Numai să nu-i spuneţi pastorului Händel. De fapt, puteţi să-i spuneţi, nu-mi pasă… Aşa că uite, aţi greşit alegându-mă pe mine pentru experimente. Nu ştiu cum faceţi, şi cu atât mai puţin îmi pot închipui de ce. Vă rog numai: renunţaţi. E uşor să-mi provocaţi suferinţă, dar mare bucurie n-o să vă aducă asta: sunt slab de trup, cât despre suflet – e cu totul neputincios. Ce rost are să chinui un şoarece bolnav? Şi-aşa o să crape curând. Mai bine alegi să sacrifici un animal puternic, el o să se împotrivească multă vreme, cu disperare. Poate că tocmai asta căutaţi? Iar eu – eu o