să uit totul, jur. Şi chiar dacă nu, oricum n-am cui povesti despre voi, cercul interlocutorilor mei e compus doar din mine. N-o să mai vin niciodată pe malul ăsta, nici n-o să mă mai uit la el; dacă vreţi, n-o să mă mai apropii niciodată de Volga…

— Tot nu înţeleg…

— Ce vreţi? Fie-ţi milă, spune-mi odată direct. Ce dracu’ vreţi de la mine?!

— Eu vreau să învăţ. Asta-i tot…

— Asta-i tot! a repetat el, privindu-şi palmele mânjite de sânge, noroi şi var. Foarte bine. Şi dacă o să fac lecţia cu dumneata, îmi promiţi că-mi daţi drumul diseară?

— Dar vă ţine cineva cu de-a sila?

Încruntându-se de durere, Bach şi-a scuturat noroiul şi praful de var de pe mâini.

— Dacă fac lecţia, îmi promiţi că o să-l chemaţi pe kârgâzul acela şi o să-i porunciţi cu străşnicie să mă ducă acasă?

— Sigur. Aşa i s-a şi spus.

— I-a spus tatăl dumitale, a înţeles Bach fără a mai avea nevoie de explicaţii; şi-a netezit părul zburlit, a găsit în el un vreasc ţepos şi l-a aruncat pe jos, şi-a şters faţa cu mâneca hainei. Bine, Fraulein, îngăduie-mi să încep lecţia…

Şi au început. Înainte de orice, Bach a hotărât să verifice cunoştinţele Klarei Grimm – şi a ajuns la concluzia că erau complet neînsemnate. Fata, cu toată blândeţea glasului său şi delicateţei în vorbire, era la fel de ignorantă ca o sălbatică din Africa. Din toată geografia ştia cu adevărat de existenţa a doar două ţări, Rusia şi Germania, şi a unui singur râu – Volga; râul ăsta, în mintea Klarei, unea cele două state, aşa că dintr-unul în altul se putea trece cu ajutorul unor mijloace de navigaţie. Restul lumii era pentru ea un nor întunecat, care înconjura pământurile ştiute – mai departe de malul Volgăi, cunoştinţele fetei nu se întindeau. Despre alcătuirea adâncurilor pământului şi a minereurilor folositoare care se găseau în ele avea o reprezentare foarte aproximativă, ca şi despre sferele cereşti – atât în sens ştiinţific, cât şi religios. Era educată spiritual, dar ştia prost catehismul (pastorul Händel ar fi fost îngrozit dacă ar fi auzit poveştile despre aventurile lui Adam şi ale Evei sau necazurile lui Noe în prezentarea ei naivă). Pentru stele şi constelaţii folosea denumirea populară: Ursa Mare era Carul Mare, Orion era Vânătorul, iar constelaţia Pleiadelor – Cloşca cu Pui. Chestiunea configuraţiei Pământului şi a prezenţei altor planete în înălţimile cosmice i-a provocat Klarei o profundă tulburare – despre astronomie nu se auzise nimic la ferma lui Grimm. Ca, de altfel, nici despre Goethe sau Schiller.

Uimirea în faţa lipsei de cultură a fetei creştea în inima lui Bach cu fiecare nouă întrebare. Treptat, a uitat de recentele sale aventuri nefericite şi a devenit interesat de căutarea minusculelor grăunţe de cunoştinţe pe care le avea totuşi Klara: se simţea ca un căutător de aur care spală tone de rocă pentru câteva grăunţe de aur. Tânăra răspundea cu plăcere, fără să se sfiască, dar nu putea vorbi decât despre viaţa ei scurtă şi simplă, care se desfăşurase toată, de la prima până la ultima zi, în casa lui Grimm.

Pierzându-şi mama încă de pe când era doar un prunc şi lipsită de prezenţe feminine, speriată de tatăl sever şi având drept confidentă doar o dădacă surdă, Klara crescuse timidă şi înduioşător de gingaşă. Un cuvânt neatent rostit o tulbura cu uşurinţă, iar o amintire tristă îi stârnea lacrimi, şi tăcea îndelung după paravanul ei, trăgându-şi nasul şi suspinând sacadat. Pentru prima dată în viaţă Bach vedea un om mai vulnerabil şi mai emotiv chiar şi decât el. De obicei devenea închis în societate – îşi trăgea ca o ţestoasă capul şi labele sub carapacea tare –, ca să nu fie rănit cumva din întâmplare. Acum era nevoit să joace un rol opus: să fie atent la cele mai mici nuanţe din intonaţia Klarei, ca să distingă la timp în ele primele semne de tristeţe ori derută; să-şi formuleze cu grijă întrebările, folosind tot tactul şi blândeţea de care era în stare.

Lipsit de posibilitatea de a observa chipul fetei, el se concentra pe vocea ei – liniştită şi subţire, adeseori începând să tremure –, care în câteva ore i-a spus mai multe despre stăpâna ei decât ştia Bach despre consătenele lui. Pasiunea cu care cerceta un suflet străin a învins oboseala şi frica de mai înainte: Bach n-a observat cum umbrele din cameră şi-au schimbat direcţia, iar revolta în faţa opacităţii lui Fraulein Grimm s-a transformat în compătimire.

Către sfârşitul lecţiei, strecurând pe sub paravan un volumaş de versuri pentru a-i examina abilităţile de citire, s-a uitat stăruitor: nu se vor arăta pe sub ramă degetele subţirele? Fără să ştie de ce, asta i se părea important. Nu, nu s-a întâmplat: cartea a dispărut de partea cealaltă, parcă trasă de un curent puternic de aer. Păcat.

Klara citea din cale-afară de prost. Bach a auzit la început foşnetul îndelungat al paginilor, apoi o răsuflare emoţionată, iar în final o lectură poticnită, înceată şi chinuitoare, ca a unui elev din clasele primare. N-au apucat să citească mai mult de două versuri, că la fereastră s-a ivit o faţă întunecată şi în prag a apărut silueta kârgâzului-călăuză.

— O să veniţi mâine? a întrebat Klara, împingând cartea înapoi de după paravan.

Bach a luat volumaşul – coperta părea că încă păstrează căldura degetelor tinerei. S-a ridicat de pe scaun şi a simţit că-l dor picioarele. Abia atunci, brusc, a înţeles că pentru câteva ore nu-şi amintise deloc nici de rătăcirea prin pădure, nici de perfida râpă mocirloasă, nici de salvarea în livada de meri. Se întâmplase aşa ceva cu el astăzi? Şi dacă da, ce?

A înţeles că astăzi plânsese, râsese în hohote, se temuse, fusese sincer ca niciodată în viaţa lui. Şi nici măcar o dată nu se bâlbâise.

A înţeles că voia să vadă chipul Klarei.

— La revedere, Fraulein Grimm, a spus el doar, îndreptându-se spre uşă.