Şi în urma lui, stăruitor:

— O să veniţi?

Neîndrăznind să promită nimic precis, s-a înclinat doar în semn de rămas-bun în faţa bătrânei cu fusul şi a ieşit din casă.

Păşind prin pădure în urma siluetei lungi a kârgâzului, Bach s-a uitat în jur, chinuit de uimire: cum de se putuse rătăci într-un loc atât de simplu şi de clar? Uite stejarii şi paltinii – foşnitori la atingere, cu trunchiurile mirosind a prospeţime de primăvară, cu scoarţa ridată străpunsă ici-colo de frunze verzi. Uite şi poteca, păstrând încă urmele lor de azi-dimineaţă – dreaptă, ducând spre mal. Până şi Volga – iat-o, la o aruncătură de băţ, licărind deja printre trunchiurile brune ale copacilor. Putea o lume atât de palpabilă şi de parfumată, atât de materială, de familiară, să-şi piardă pentru un timp soliditatea şi să se transforme într-o mlaştină mişcătoare – sau totul nu fusese decât rodul imaginaţiei sale? Oboseala îl copleşea, îl împiedica să gândească.

— E adevărat? a întrebat el, privindu-l pe kârgâz în ochi când acesta şi-a proptit piciorul în mal şi a început să vâslească. Nu spera vreun răspuns, a întrebat doar aşa, pentru că nu mai avea putere să ţină în el întrebarea chinuitoare. Tot ce s-a întâmplat cu mine astăzi e adevărat?

Luntrea spinteca apa, îndepărtându-se de mal cu mici smucituri. În ochii negri ai kârgâzului, aplatizaţi de sus şi de jos de pleoapele încreţite, jucau licăririle valurilor. Picături mari îi curgeau de pe lopeţile vâslelor pe braţele goale şi pe umeri, rostogolindu-se în vâlcelele dintre muşchi. Locaşurile vâslelor scârţâiau ritmic.

Bach şi-a întors privirea. I-a venit deodată să atingă din nou paginile pe care le răsfoise nu demult mâna Klarei Grimm. A deschis volumaşul – hârtia mirosea a ceva proaspăt, necunoscut – şi a găsit poezia pe care o căuta. Deasupra titlului era scris oblic, cu litere strâmbe şi fără semne de punctuaţie: „Nu mă părăsiţi vă rog“.

3

Bach a început să meargă la casa lui Grimm în fiecare zi, după clopotul de amiază. După ziua aceea, imaginaţia nu i-a mai jucat feste nici măcar o dată: ţărmul drept îl acceptase pe străin. De mai multe ori, a cutreierat împrejurimile în căutarea crângului cunoscut, cu ciotul-babă şi râpa cu arbori doborâţi de vânt. Nu l-a găsit. Pădurea era deasă, dar se putea trece prin ea, copacii rămâneau tari şi aspri, pietrele – grele, potecile – sigure. Şi casa, şi locuitorii ei s-au dovedit, după ce le-a cunoscut mai bine, cel mult ciudate.

Argaţii kârgâzi, după cum s-a lămurit, într-adevăr înţelegeau foarte puţin germana: între ei vorbeau în limba lor aspră şi poticnită. Bach chiar a învăţat câteva cuvinte din ea, mirându-se în sinea lui cât de diferit pot fi numite unele şi aceleaşi lucruri şi fenomene în limbi diferite. Să luăm, de pildă, cele mai simple realităţi: cerul şi soarele. Pe germanul Himmel – uşor, ca o respiraţie, ca azurul de dincolo de nori – străluceşte în culori de curcubeu Sonne, ale cărui raze răsună pe coarde aurii, scânteind blând. La kârgâzi totul e altfel: kök al lor – dens şi bombat, ca un capac de ceaun – îl striveşte pe om de deasupra, şi nu poţi să scapi; în capac e pironit cu un cui încins arămiul kun. Să te mai miri atunci că feţele oamenilor care vorbesc această limbă dură au întipărită pe ele amprenta ei aspră? Deşi, poate kârgâzii îşi reprezentau toate astea exact pe dos, şi complexa vorbire germană le apăsa greu urechea obişnuită cu sunete scurte şi răspicate.

Bătrâna Tilda, aproape asurzită de viaţa ei lungă, dar păstrându-şi agerimea ochilor şi îndemânarea degetelor, îşi petrecea vremea cu mai multă plăcere la roata de tors şi la războiul de ţesut decât vorbind cu oamenii. Firul ieşit de sub degetele ei noduroase era neobişnuit de subţire (nu degeaba spun coloniştii: „Cu cât e părul mai cărunt, cu atât mai fină-i ţesătura“), iar pânza – netedă, parcă era făcută în fabrică. Toate hainele din casă, de vară şi de iarnă, erau ţesute şi cusute de ea, la fel şi feţele de masă elegante, amintind de o pânză de păianjen neagră presărată cu flori roşii şi albastre, cearşafurile şi feţele de pernă, cuverturile dantelate. Câteodată, Bach privea cu atenţie tălpile goale ale bătrânei: fiecare avea câte cinci degete, nici unul mai mult.

Stăpânul casei, mâncăciosul Udo Grimm, se arăta rar – era mereu plecat, uneori cu săptămânile. De câteva ori Bach a observat cum lunganul kârgâz-călăuză îşi conducea stăpânul cu luntrea în jos pe râu, spre Saratov: Grimm prefera drumul pe apă celui pe uscat şi rareori înhăma calul la căruţă sau mergea călare.

Luntraşul kârgâz se numea Kaisar, ştia să vorbească, dar nu-i plăcea: toată vara Bach l-a auzit o singură dată înjurând scurt, când în mijlocul Volgăi i-a nimerit sub vâslă un stârv lung de nisetru întors cu pântecu-i umflat şi sidefiu în sus – un semn înfricoşător, care n-a adus însă după sine nimic rău.

Seara, apropiindu-se de ţărmul natal, Bach se mira că înainte nu remarcase luntrea sprintenă a lui Kaisar licărind la poalele munţilor. De fapt, nu era nimic ciudat în asta: Volga era atât de largă în zona aceea, că până şi casele solide ale gnadentalienilor păreau de pe malul drept doar o răspândire de năsturaşi coloraţi dintre care se înălţa ca un ac clopotniţa.

Viaţa din casa aceea se desfăşura în izolare. Fiecare plecare şi întoarcere a stăpânului devenea un eveniment de la care se socotea curgerea mai departe a timpului. În afară de Grimm, nici un altul dintre locuitorii casei nu pleca: Klara încă nu ieşise în lume, iar Tilda, de bătrână ce era, uitase deja când fusese acolo ultima dată. Kârgâzii (erau vreo cinci sau şapte, Bach tot nu învăţase să-i deosebească, astfel că nu-i putea număra exact) erau, pare-se, pe deplin mulţumiţi de viaţa retrasă din pădure. Presupunea