că trecutul unora, dacă nu al tuturor, avea câteva pete întunecate, mai uşor de ascuns într-un loc liniştit, departe de ochii oamenilor. Oricum ar fi fost, n-a observat nici măcar o dată ca vreunul dintre argaţi să se uite cu dor peste râu la stepele natale. Mai mult, unul dintre kârgâzi era un vânător sadea – se ducea în fiecare zi în pădure cu o puşcă cu ţeavă dublă, iar Kaisar era un pescar împătimit, care în zilele norocoase aducea pentru cină şi câte opt-zece kilograme de şalău şi crap. Bach nu mai întâlnise niciodată până atunci kârgâzi care să ştie să pescuiască sau să vâneze – coloniştii socotiseră întotdeauna că ocupaţia lor tradiţională, unică, era creşterea vitelor. În ciuda acestei păreri, şi vânatul, şi peştele se găseau din belşug în casa lui Grimm. În rest, se trăia din ce aducea gospodăria în mod natural: vite şi păsări erau îndeajuns, grădina dădea legume, iar recolta de mere ajungea aproape un an, până în primăvara următoare.

Bach s-a înscris repede în ritmul acestei vieţi. Se strecura în casă, mic şi neobservat, fără să atragă atenţia şi fără să deranjeze pe nimeni cu priviri curioase ori întrebări sâcâitoare. În bucătărie îl aştepta de obicei prânzul (că veni vorba, fierbinte şi foarte plăcut la gust), iar în salon, după deja obişnuitul paravan – eleva, în compania nestrămutată a paznicului ei, tăcuta bătrână cu fusul.

Începeau cu ce era mai important – discursul oral. Klarei i se propunea să povestească ceva, Bach asculta şi traducea, transformând scurtele construcţii dialectale în fraze elegante ale germanei literare. Eleva repeta după profesor. Avansau fără grabă, propoziţie cu propoziţie, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum ar fi mers printr-o zăpadă înaltă, urmă peste urmă.

La început Klara se pierdea, nu putea găsi subiecte de conversaţie: existenţa ei era săracă în întâmplări, iar despre alte destine nu auzise niciodată. Dar soluţia s-a găsit în scurt timp: au început să spună poveşti. Dădaca Tilda o distrase încă din copilărie pe elevă cu istorii înfricoşătoare: despre oile uriaşilor orbi, despre şoareci sfâşiaţi în vremea marii foamete de un episcop rău, despre castele care la cântarea psalmilor se înălţau de pe fundul lacurilor şi râurilor, ca în zori să se scufunde la loc în adâncuri, despre pitici răi care lucrau argintul în peşteri subpământene, despre taţi care tăiau mâinile fiicelor şi despre fiice care-şi puneau mamele să joace pe cărbuni încinşi, despre vânătorul crud care fusese blestemat ca după moarte să alerge prin păduri înconjurat de haite de câini după fantomele animalelor pe care le chinuise – să alerge şi să nu le prindă niciodată… Klara ştia multe legende pe dinafară şi le povestea cu plăcere.

Ce mult se deosebeau ele de poveştile din cărţi pe care le cunoştea Bach! Formulate într-un dialect precar, lipsit de graţia şi strălucirea germanei literare, netrecute prin cenzura meticuloasă a editorilor, aceste subiecte sunau ca nişte banale relatări ale unor întâmplări din satul vecin, ca nişte ştiri laconice din ziar despre crime oarecare. Aceste poveşti, e drept, fuseseră aduse din patria germană încă de pe vremea împărătesei Ecaterina cea Mare şi de atunci se schimbaseră prea puţin sau deloc, transmise cu sârg din gură-n gură de generaţii de Tilde laconice şi deloc înclinate spre fantezie. Poveştile acestea nu aveau în ele magie şi frumuseţe, ci doar viaţă materială. Şi Klara credea în viaţa asta, aşa cum credea că dacă-ţi pui pe frunte o foaie de varză murată scapi de durerile de cap şi că balega de bou abundentă promite o recoltă glorioasă. Ea nu vedea vreo diferenţă semnificativă între aventurile eroilor din poveşti şi rătăcirile lui Moise, între campaniile cavalerilor vrăjiţi şi răscoala înfricoşătorului Emilian Pugaciov7, între flăcăruia albastră a ciumei cutreierând lumea şi marele incendiu de la Saratov, despre care se dusese vestea până în cele mai îndepărtate cotloane ale Povolgiei. Şi prima, şi a doua, şi a treia se poate să se fi întâmplat cândva şi, pesemne, chiar se întâmplaseră – în norul acela nemărginit reprezentând lumea din jurul micului domeniu al lui Grimm. Cine să fi afirmat contrariul?

7. Paşnicele colonii germane au avut mult de suferit în timpul răscoalei lui Pugaciov din 1774; armata de ţărani a ocupat oraşul Saratov, a jefuit Ekaterinstadt (astăzi Marx), slobozia Pokrovsk, Sarepta şi multe alte colonii. (N.a.)

După ce stăteau de vorbă pe săturate, treceau la scris: caligrafie, dictare, redarea poveştilor spuse de profesor. Aceste ore îi plăceau cel mai puţin lui Bach – în locul vocii Klarei auzea doar scârţâitul peniţei sale, pe care a învăţat repede să-l deosebească de fâşâitul roţii de tors a bătrânei.

Dar apoi – apoi venea lecţia a treia, ora preferată a lui Bach, punctul culminant al zilei: citirea. Îi dădea elevei o carte adusă de el – aşa cum se obişnuiseră, băgând-o pe sub paravan. Şi Klara citea – încet, pe silabe, cu glas liniştit de copil. Pe buzele ei nevinovate baladele lui Schiller şi Goethe căpătau o sonoritate stranie: intonaţia angelică cu care erau citite pătimaşe versuri de dragoste le dădea în mod uimitor o tentă de trăinicie, iar tandreţea invariabilă cu care descria fie şi cele mai cumplite episoadele le întărea înmulţit sensul sumbru.

Pă-rin-tele-n tre-muri se-ntre-ce go-nind,

Mai strâns prin-de-n bra-ţe co-pi-lul ge-mând;

A-junge a-ca-să de tru-dă în-vins,

În bra-ţele sa-le co-pi-lul s-a stins.8

8. Fragment din poezia „Regele pădurii“, traducere de N. Argintescu- Amza, în J.W. Goethe, Opere, vol. I: „Poezia“, studii introductive, note şi comentarii de Jean Livescu, Univers, Bucureşti, 1984, p. 86. (N.tr.)

Bach asculta strofele cunoscute din tinereţe şi trupul îi era străbătut de un tremur îngheţat – atât de expresivă se dovedea pe neaşteptate lectura Klarei. Îi corecta pronunţia, murmura de formă câte-un fleac pedagogic, dar nu-şi dorea decât un singur lucru: ca ea să citească mai departe. Şi Klara citea