– balade tragice germane, izvorâte din basme crude şi legende sumbre: pescari se înecau în valuri, atraşi de vocile dulci ale fecioarelor mării, regi cădeau morţi la banchete vesele, mirese moarte veneau să-mpartă patul cu mirii încă vii şi le beau sângele…

Uneori vocea uluitoare a Klarei acţiona asupra sensului în mod contrar: vădita disperare de care erau îmbibate versurile se dizolva în intonaţiile blânde, făcând loc speranţei.

Peste coame de munţi

E linişte-adâncă.

Prin ramuri asculţi

Cum stăruie încă

Un murmur blând.

În codru glasul păsărilor piere.

Ascultă-n tăcere:

Dormi-vei şi tu în curând.9

9. „Cântecul nocturn al drumeţului II (Peste culmile toate)“, traducere de Al. Philippide, în J.W. Goethe, Opere, vol. I: „Poezia“, studii introductive, note şi comentarii de Jean Livescu, Univers, Bucureşti, 1984, p. 96. (N.tr.)

Bach asculta „Cântecul nocturn al drumeţului“ şi pentru prima dată în viaţă credea că pe rătăcitorul singuratic îl aşteaptă nu veşnicia de gheaţă care pândea din abisuri de munte, ci dimineaţa, şi odată cu ea şi lumina, şi căldura, că soarele acuşi-acuşi va începe să strălucească deasupra unui munte îndepărtat şi călătorul, odihnit, se va ridica şi va porni mai departe…

Era gata s-o asculte pe Klara ore întregi. Dar şi ea voia să-l asculte pe el şi, obosind să citească, îl ruga să-i povestească ceva „educativ“ (din ştiinţa geografiei sau a istoriei) sau „distractiv“ (din cronica Gnadentalului, care ei i se părea a fi centrul unei furtunoase vieţi sociale). Bach ceda, dar, presimţind apropiatul sfârşit al lecţiei, după câteva minute îi ordona din nou sever: citeşte!

Vocea liniştită a Klarei a ajuns curând să-i umple viaţa lui Bach, aşa cum aerul umple un vas gol. Această voce o saluta dimineaţa, când se trezea. Această voce, care răsuna abia auzit înlăuntrul lui, acoperea obişnuitele voci ale dimineţii: şi răgetul vitelor, şi cântecul cocoşilor, şi melodiile gureşelor gospodine din Gnadental, ba chiar şi dangătul puternic al clopotului şcolii. Această voce i se năzărea uneori înainte de a adormi, de undeva de după fereastra închisă, şi Bach, blestemându-şi imaginaţia stupidă şi nesperând nimic, dădea totuşi buzna în stradă, pe jumătate dezbrăcat, se uita buimac în jur, apoi se târa înapoi, ca să adoarmă mai repede, să apropie ziua care urma.

Visele lui, care înainte zugrăveau tablouri vii, se transformau acum în poveşti rostite: toate numeroasele personaje se împleteau într-o singură voce cunoscută – Bach nu-şi privea, ci îşi asculta visele. Le asculta cu bucurie – dacă vocea era liniştită şi blândă; cu nelinişte – dacă vocea tremura de emoţie; iar uneori… ah, uneori vocea aceasta suna ceva mai jos decât de obicei, în ea se strecura o vagă răguşeală şi o intonaţie istovită, necunoscută. În astfel de momente sărea din pat, sufocat de o spaimă neînţeleasă, cu tâmplele ude. Apoi nu mai reuşea să adoarmă până dimineaţa.

Deseori se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă într-o zi paravanul care-l despărţea de Klara ar fi căzut – singur, din cauza unui curent întâmplător, de pildă. Îşi imagina – în cele mai mici amănunte – cum se trânteşte o uşă deschisă de cineva; cum o rafală de vânt împinge fereastra, şi ea se deschide cu zgomot, până şi geamul tremură, iar paravanul, scârţâind scurt – panourile de pânză se umflă ca nişte pânze de corabie –, cade la pământ bubuind. Ce-ar face în clipa aceea el, Jakob Ivanovici Bach? Şi-ar strânge pleoapele, asta ar face. Şi-ar acoperi ochii cu mâinile, apăsat, şi-ar lipi faţa de genunchi şi ar sta aşa până când bătrâna Tilda ar pune paravanul la loc şi l-ar bate pe umăr: gata, ridică-te, poţi să te uiţi. Bach nu voia, ba mai mult, se temea ca paravanul să cadă. Se temea să vadă chipul Klarei.

Ba nu, la început îşi dorea asta, îşi dorea cu pasiune. Multă vreme a încercat să-şi imagineze trăsăturile ei – stând în pat, înainte să adoarmă, alegea variante: fata se putea dovedi frumoasă, simpluţă, sau chiar de-a dreptul urâtă. El, fireşte, ar fi preferat un chip drăguţ, fără strălucire, fără semne vădite de frumuseţe: bucălat sau palid-uscăţiv, cârn sau pistruiat, aproape fără sprâncene din cauza părului prea deschis la culoare sau cu o piele smeadă, de ţigancă… Apoi deodată se speria că fata ar putea fi urâtă: cu o gaură în loc de nas ori cu fruntea teşită. Sau schiloadă: cu trupul ars într-un incendiu, fără o mână sau un picior. Oarbă. Cu un picior mai scurt sau strâmb. Cu o mână paralizată. Cocoşată. Pitică. Mai rău decât asta putea fi doar o frumuseţe desăvârşită, orbitoare… Astfel de gânduri erau dureroase şi atât au torturat sufletul lui Bach, că acesta şi-a interzis să mai fantazeze despre înfăţişarea elevei sale: îi era absolut de ajuns vocea ei încântătoare. Înţelept, ah, cât de înţelept era Udo Grimm, că ridicase între ei peretele salvator!

Şi totuşi o părticică disperată a sufletului său tânjea să afle mai multe despre Klara, în ciuda interdicţiei chibzuite pe care şi-o pusese el însuşi. Ca în ziua în care se cunoscuseră, se uita prin fanta de sub paravan la vârfurile degetelor ei, când îi dădea cartea de citit sau hârtia pentru dictare; uneori observa ovalul unghiilor roz – asta-l tulbura neînchipuit. Câteodată, într-o seară senină, soarele apunând săgeta camera cu razele sale – pe pânza paravanului, ca pe un ecran, apărea o pată cenuşie înceţoşată: umbra Klarei. Iar din când în când – şi aceste momente erau cu deosebire memorabile –, cufundată în conversaţie sau în raţionamente, Klara se ridica şi mergea de-a lungul paravanului (trei paşi într-o parte şi trei în cealaltă), şi atunci panourile de pânză tremurau abia vizibil; Bach întorcea faţa după sunetul paşilor şi ofta, adânc şi tăcut: i se părea că nările lui simt parfumul uşor al trupului feciorelnic. Asta nu era bine, era ruşine; se dojenea, îşi făgăduia să înceteze, dar, nu se ştie