De altfel, şi Klara tânjea după apropiere. Toate paginile din volumul de Goethe au fost acoperite rapid cu mesajele ei scurte şi naive – le scrijelea trudnic cu creionul pe margini de fiecare dată când primea cartea. Răsfoind volumaşul – instrumentul tainic al corespondenţei dintre el şi Klara –, Bach îi putea urmări progresele la învăţătură: treptat literele deveneau mai puţin strâmbe, greşelile din cuvinte dispăreau, iar semnele de punctuaţie, dimpotrivă, apăreau.

Astăzi am visat o ştiucă neagră

Eu am ochii albaştri, dar dumneavoastră?

Cu ce se îmbracă oamenii din Gnadental?

Eu nu ştiu să înot

În copilărie şi dumneavoastră vă temeaţi de câini?

Tilda se preface surdă, dar aude totul.

Mai povestiţi-mi ceva amuzant despre meşterul Dietrich.

Astăzi am visat un lup alb.

De ce aveţi vocea tristă?

Nu vreau în Germania, nu vreau să mă mărit.

La început Bach nu ştia dacă are rost să răspundă la mesajele secrete, încurajând astfel o corespondenţă periculoasă: dacă Tilda observa ceva şi îi spunea stăpânului ei, pesemne că lecţiile s-ar fi terminat. Apoi a hotărât să răspundă totuşi, dar într-un mod destul de şiret, aşa încât unui observator din afară să-i fie absolut cu neputinţă să priceapă ceva. În textele dictărilor zilnice insera răspunsuri la întrebările Klarei (Scrie următoarea propoziţie, Klara, fii atentă. „Eu am ochi căprui-deschis.“ Gândeşte-te bine înainte de a scrie cuvântul „căprui-deschis“. Şi reţine regula de scriere a cuvintelor compuse pe care am învăţat-o ieri…). Vorbind despre vieţile poeţilor şi ale conducătorilor de oşti, le completa cu detalii din propria-i biografie (Puţini ştiu asta, dar Goethe s-a temut toată viaţa de câini, şi nici nu ştia să înoate, deşi s-a născut pe malul unui râu mare care se numeşte Main. Vezi, Klara? Nimeni nu e perfect, nici măcar geniile recunoscute…). Unele replici personale erau atribuite tot poeţilor, oamenilor politici, filozofilor şi monarhilor (Şi şi-a spus viitoarea ţarină Ecaterina, pe când încă nu era o autocrată rusă numită „cea Mare“, ci doar o tânără prinţesă germană necunoscută: „E grea cununa căsniciei, dar inevitabilă…“). Era convins că Klara va înţelege – va descifra orice cod şi va ghici orice mesaj.

Tot ce făcea acum Bach, toate lucrurile la care visa ori reflecta erau pentru ea. Se pregătea pentru lecţie din timp, încă de cu seară: alegea subiectele de discuţie, îşi sfredelea memoria în căutarea încă unei istorii care s-o facă pe Klara să râdă sau să suspine speriată. Îi observa pe oamenii din Gnadental, încercând să găsească ceva interesant şi amuzant în înfăţişarea lor, îşi amintea evenimente din istoria coloniei. E-he-hee, cât de multe lucruri amuzante erau în jur! Remarca pentru prima dată în viaţă, de exemplu, că figura ridată a pictorului Fromm semăna uimitor de tare cu mutra unui popândău, iar silueta grăsanei Emmy Böll, căreia nimeni nu-i spunea altfel decât Emmy Pepenoasa, era leit unei grămezi de pepeni.

— Este la noi, în Gnadental, o femeie incredibil de corpolentă, povestea Bach a doua zi, plimbându-se de-a lungul paravanului cu mâinile la spate şi privind furiş spre gardul de pânză. Emmy Pepenoasa. A fost poreclită aşa nu pentru obrajii ei, care şi într-o zi mohorâtă sunt de un roşu strălucitor, de se văd de la o poştă. Şi nici pentru ochii mititei, care-i scânteiază pe chip ca nişte semincioare negre. Din cu totul alt motiv!

— Care? întreba încet Klara, şi-n răsuflarea ei se citea anticiparea.

Bach nu răspundea numaidecât – dezvolta subiectul încet, aşa cum se pregătise.

— Ce spune o gospodină din Gnadental – şi de fapt din orice colonie cumsecade: din Zürich, din Basel, din Schengen, ba chiar şi din Balzer10 – când sădeşte legume şi fructe?

10. Actualul Krasnoarmeisk, oraş din regiunea Saratov. (N.tr.)

— „Creşti în numele Domnului“, sărea Klara, obişnuită cu munca în grădină.

— Da, sau, câteodată, „Creşti sub ceruri, vino pe masa noastră“, a fost de acord Bach. Şi ce spune Emmy?

— Ce?

Bach făcea o pauză lungă – aştepta până când nerăbdarea Klarei ajungea la limită şi întreba iritată:

— Ei, ce? Ce spune?

— Aruncând seminţe de pepene roşu în pământul ud, neruşinata şopteşte fiecăreia… – Bach scădea vocea şi încetinea ritmul, parcă povestind ceva tragic – … „Creşti dintre-ale mele buci, recoltă bună s-apuci!“

Un chicotit pudic după paravan.

— Iar seminţelor de pepene galben le spune…

— Ce?

— „Creşti din sânul meu bogat, să fii dulce la gustat!“

Chicotitul se transforma în râs.

— Şi cresc! Vocea lui Bach se umplea din nou de forţă, tuna în salon. În alte grădini pepenii cresc mici, acri. Dar la Emmy sunt atât de mari, că nu-i poţi cuprinde cu braţele, parcă i-ar umfla o forţă dinăuntru!

Îşi desfăcea braţele în lături, ca un actor pe scenă într-un avânt al inspiraţiei.

Râsul din spatele paravanului se înteţea, transformându-se în hohot.

— Într-o zi de iulie, când Emmy umblă prin harbuzărie printre frumuseţile mari şi dungate, aplecându-se până la pământ şi expunându-şi la soarele arzător şezutul faimos, acoperit cu o fustă verde, uneori nici nu-ţi dai seama imediat unde-i pepenele şi unde-i gospodina. Bach ridica nedumerit sprâncenele şi dădea din umeri. La fel şi cu pepenii galbeni din harbuzăria lui Emmy: grei, uşor umflaţi la un capăt, cu un vârf ieşit în afară. Un om cumsecade se înroşeşte numaidecât dacă se uită la ei…

Klara încerca să spună ceva – protesta la detaliile picante–, dar hohotele o împiedicau să rostească vreun cuvânt. Bach însă, stârnit, cu capul dat pe spate şi părul ciufulit, punea paie pe foc.

— Se spune că un student semidoct din familia Dürer, împins de un interes pur ştiinţific, a urmărit-o odată pe Emmy când se scălda în Volga cu scopul de a compara configuraţia corpului ei cu a fructelor. Şi aşa s-a convins că asemănarea e perfectă: pepenii crescuţi