Bach descria cu mâinile în aer acele forme, uitând că fata nu-l vede. Ea doar ofta istovită de după paravan, nemaiavând putere să râdă.

— Cică alte gospodine ar fi încercat, roşind de ruşine şi ascunzându-se cu grijă una de alta, să repete descântecele lui Emmy în grădinile lor, dar n-a ieşit nimic bun din asta. Uneori recolta putrezea toată în pământ. Femeile s-au mâhnit şi s-au lăsat de treaba asta. Şi ăsta-i adevărul: una-i Emmy Pepenoasa! Slavă Providenţei care a trimis-o să se nască în Gnadental!

Bach apuca scaunul sculptat pe care stătea de obicei şi-l trântea cu sete de podea, marcând sfârşitul poveştii – atât de tare, că netulburata Tilda tresărea, ridicându-şi ochii de la fusul care se învârtea în faţa nasului ei.

— Doamne, Dumnezeule, şoptea Klara, isprăvind de râs şi trăgându-şi răsuflarea; în vocea ei, atât de veselă adineauri, se auzea limpede o notă de suferinţă sufletească. Oare o să ajung vreodată şi eu în acest Gnadental minunat?!

Ce-i drept, prezenţa fetei avea efecte uluitoare asupra lui Bach. Până şi furtunile – furtunile puternice de pe Volga, cu norii lor albaştri zdrenţuiţi pe linia orizontului şi scânteierile fulgerelor pe cer – şi-au pierdut orice putere asupra lui. Sângele lui era tulburat acum nu de dezlănţuirea stihiei cereşti, ci de conversaţiile liniştite cu tânăra fată ascunsă după un paravan de cârpă. Fiecare zi era acum pentru el ca o furtună râvnită, fiecare cuvânt al Klarei – ca o mult aşteptată lovitură de tunet. Privea cu condescendenţă furtunile care se dezlănţuiau din când în când în stepă, ploile furtunoase de primăvară ce cotropeau Volga – acum era el însuşi încărcat de electricitate, precum cel mai puternic dintre norii care pluteau pe cer.

Aşa au trecut săptămâni şi luni.

În mai, când gnadentalienii întorşi de la arat sădeau în bostănării pepeni şi dovleci, iar în grădinile de lângă casă cartofi, Bach şi Klara citeau Goethe.

În iunie, când se tundeau oile şi se cosea fânul (în grabă, până când soarele fierbinte nu pârjolea iarba), au trecut la Schiller.

În iulie, când se strângea secara (noaptea, ca boabele să nu cadă de pe spice în arşiţa zilei) şi se tăiau mieii, cu lâna mai moale ca blana de iepure şi carnea mai fragedă ca pulpa de zmeură, au terminat cu Schiller şi au trecut la Novalis.

În august, când se umpleau hambarele cu grâu şi ovăz treierat, iar apoi în toată colonia se fierbea mied de pepene (aveau să-l bea anul întreg, cu un pumn de gheaţă din gheţăria casei şi adăugându-i câteva fructe de porumbar), şi-au îndreptat atenţia spre Lessing.

În septembrie, când se adunau cartofii şi napii, când se ara stepa cu boii sub un abur negru, când erau aduse vitele de pe păşuni şi din chirpiciul întărit sub razele soarelui de vară se construiau case şi hambare, s-au întors la Goethe.

Iar când, până la începutul lui octombrie, şi totodată al noului an şcolar, mai rămăseseră doar câteva zile scurte, Klara a scris în cartea ferfeniţită zdravăn, chiar deasupra poeziei „Cântecul nocturn al drumeţului“: „Mâine plecăm în Germania.“

Bach a citit mesajul când era deja în barca tăcutului Kaisar. L-a citit şi în prima clipă nu a crezut: o viaţă atât de bogată, de aşezată, nu putea să fie dintr-odată smulsă din loc şi mutată în altă ţară. Undeva trebuiau să dispară toate acele oi cu miei, curcani şi gâşte, cai, căruţe, kilograme de mere în lăzi crăpate, butoaie cu rachiu, şiraguri interminabile de peşti uscaţi, teancuri de cearşafuri şi pilote, rafturi cu veselă, vitrina cu pipe…Toţi aceşti kârgâzi mohorâţi, Kaisar cu barca lui, Tilda cu implacabila ei roată de tors. Şi… Klara.

Apoi şi-a amintit: da, parcă erau nişte cufere în curtea din spate, iar mai târziu fuseseră încărcate în căruţe şi legate cu curele. Parcă nu i se mai încurcaseră printre picioare găini şi gâşte, de-ai fi zis că dispăruseră din curte. Iar trunchiurile merilor din livadă erau deja înfăşurate în pânză de sac, deşi de obicei copacii sunt înveliţi iarna, când începe să ningă…

— Stai! i-a strigat el lui Kaisar. Nu mai vâsli! Stăpânii tăi chiar pleacă mâine?

Aducându-şi aminte că acesta nu înţelege germana, a încercat să-l lămurească în kârgâză – cu duzina de vorbe pe care le învăţase peste vară –, dar n-a ieşit nimic: s-a bâlbâit, alegându-şi cuvintele, a dat agitat din mâini, arătând ba spre munţii de pe ţărm, ba spre apus, în direcţia Saratovului; a aruncat deznădăjduit în Volga foile cu dictarea din ziua aceea, şi ele s-au împrăştiat pe apă, au dispărut undeva, dincolo de pupă. Kaisar n-a făcut decât să-l privească rece şi încruntat, aşa cum ar fi privit ultimele zbateri ale unui peşte. Vâslind.

— Stai! Bach a apucat o vâslă. Ne întoarcem la fermă!

Omul s-a oprit o clipă, şi-a eliberat vâsla din mâinile străine, apoi a reînceput să vâslească.

Gâfâind din cauza tulburării şi a gândurilor care-l năpădeau, Bach privea cum fâşia de piatră albicioasă se îndepărtează de el în salturi – barca parcă era împinsă, indiferent şi necruţător. Vântul legăna vârfurile copacilor, stârnea valuri mari – şi prin frunzişul care deja apucase să se îngălbenească din loc în loc, şi prin apa grea de septembrie. Sute de vălurele înspumate goneau pe Volga – o turmă fără număr pe un câmp infinit. Barca se clătina, dar Kaisar o conducea cu o mână pricepută, spintecând în două cu chila fiecare val întâlnit. Bach, strângând la piept volumaşul de Goethe, a coborât pe nisip, fără să ştie dacă-i e frig din cauza vântului sau din cauza propriului alean şi fără să observe stropii de spumă care zburau pe faţa şi umerii lui…

Noaptea n-a dormit, a stat pe gânduri. Dimineaţa, îndată după ce a bătut clopotul de ora şase, a dat fuga la starostele Dietrich să-i ceară o barcă şi un vâslaş. În loc de răspuns, Dietrich l-a condus pe Schulmeister la fereastră şi a dat deoparte perdelele în