tăcere – dincolo de geam, învăluită într-o burniţă crudă, natura se dezlănţuia: norii îmbibaţi de umezeală rece se rostogoleau peste râu, gata să se agaţe de el cu cozile lor miţoase, valurile erau înalte, greoaie – nici nu putea fi vorba să ieşi pe Volga. Bach ar fi vrut să explice totul limpede, să povestească, să roage, să poruncească, până la urmă, dar n-a făcut decât să bolborosească ceva implorator, bâlbâindu-se şi înghiţindu-şi cuvintele. A plecat cu mâinile goale.

A alergat prin curţi singur, fără staroste. L-a rugat pe fiecare om care avea până şi cea mai mică bărcuţă – şi pe măcelarul Hauff, şi pe morarul Wagner, şi pe grăsanul fiu al văduvei Koch, şi pe soţul lui Emmy Pepenoasa, şi pe jigăritul Böll-fără-Mustăţi (mai era şi Böll-cu-Mustăţi, dar acesta era atât de hain, încât ţi-era frică şi să ai de-a face cu el) şi pe mulţi alţii. Repeta unele şi aceleaşi cuvinte şi îşi apăsa mâinile pe piept, de-ai fi zis că voia să şi-l lipească de şira spinării, dădea mărunt din cap şi îi privea în ochi, şi surâdea jalnic. Şi fiecare îl refuza: „Domnule Schulmeister, ar fi bine să nu vă jucaţi, aveţi grijă de dumneavoastră, pentru copiii noştri. O să vă înecaţi – o să ajungeţi să le predaţi peştilor de pe fundul apei! Chiar aşa!“

S-a dus la debarcader şi a stat acolo, singur, fără să simtă vântul şi burniţa tot mai deasă. Privea cum valurile cenuşii puternice lovesc în ponton şi îl umplu de spumă galben-murdară. Din cauza ploii şi a norilor, malul celălalt nu se vedea deloc.

Bărcile fuseseră trase pe uscat încă din seara precedentă, şi acum stăteau pe nisipul gri, cu fundul în sus. Când picăturile căzute din cer au devenit mai grele şi au început să-i biciuiască obrajii, Bach şi-a venit în fire şi s-a târât sub o barcă, acoperită temeinic cu alge în părţi. Şedea pe jos, ghemuit, sprijinindu-şi ceafa de fundul bărcii. Asculta răpăiala ploii pe lemn, înfigându-şi întruna degetele în nisipul ud. Ce-ar fi făcut dacă s-ar fi găsit astăzi vreun cutezător care să-l ducă pe malul drept? Ce i-ar fi spus lui Udo Grimm, privind de jos în sus spre barba lui impunătoare şi mustăţile stufoase? Nu ştia. Dar nu avea putere să plece de pe mal.

Vântul nu s-a liniştit vreme de două zile – şi două zile Bach s-a dus în Gnadental numai ca să tragă clopotul. În tot restul timpului a stat pe mal, apărându-se de frig cu vechea şubă de oaie. În două zile puteai să ajungi la Saratov, să te urci în tren şi să te duci la Moscova, ca mai apoi să porneşti spre îndepărtata Germanie.

În seara celei de-a treia zile, când valurile au devenit mai mici şi mai leneşe, când spuma le-a părăsit şi de pe cerul ca de vată privea un soare palid, nişte pescari s-au apropiat de Bach, încă ghemuit sub fundul bărcii, să-i comunice că, fie, „aveau să-l treacă pe Schulmeister pe malul celălalt, dacă într-adevăr nu mai putea fără asta, dar abia mâine, când maica Volga o să se liniştească în sfârşit“. Bach n-a făcut decât să le arunce o privire înceţoşată şi să clatine tăcut din cap. Pescarii s-au uitat unii la alţii, au dat din umeri şi au plecat.

El a mai şezut acolo îndelung, privind râul – urmărea cum pe malul opus, din zarea cenuşie, se ridică o fâşie de un roz luminos – contururile munţilor. Şi-a amintit că nu mai dormise de mult. Că ziua ce urma era a doua zi din octombrie, începutul anului şcolar. S-a prelins de pe marginea bărcii şi şi-a târât picioarele spre casă. În aceste zile îngheţase până la ultimul fir de păr, de multe ceasuri îl chinuia febra, dar nu avea cu ce să-şi încălzească încăperea – elevii urmau să aducă tizic şi lemne abia a doua zi.

Apropiindu-se de Schulhaus, a zărit în pridvor o siluetă – cineva şedea pe trepte, mic, neclintit. Deodată s-a făcut foarte cald, dar tremuratul din trup n-a trecut, ci, dimpotrivă, a sporit.

Auzind paşi în întuneric, silueta a tresărit, parcă trezindu-se din somn, şi s-a ridicat încet.

Bach s-a oprit cu câţiva paşi înainte de a ajunge la pridvor, simţind cum o picătură fierbinte i se prelinge pe şira spinării. În întunericul dens nu putea să-şi vadă oaspetele nocturn – îi auzea doar răsuflarea, uşoară şi întreruptă, parcă speriată.

— Mi s-a spus că aici locuieşte Schulmeister-ul Bach, a rostit încet o voce cunoscută.

— Bună seara, Klara, a răspuns el cu buze uscate, care nu-l ascultau.

A deschis uşa şi Klara a intrat în casă.

4

În noaptea aceea a minţit-o că nu e gaz în nici o lampă. Nici nu se putea gândi să aprindă lumina şi să-i vadă chipul, inima lui istovită n-ar fi putut îndura asta.

La insistenţele lui, Klara s-a dezbrăcat şi s-a întins în pat, sub singura pilotă existentă. Cât s-a pregătit ea, Bach s-a dus în clasă şi s-a plimbat de colo, colo, imaginându-şi cu lux de amănunte toate peripeţiile şi greutăţile prin care trecuse ea în ziua aceea. Îi povestise cum plecase de la tatăl ei: în prima gară după Saratov s-a strecurat din compartimentul în care trebuia să-şi petreacă toată călătoria până la Moscova (Tilda aţipise, obosită de legănatul trenului) şi a coborât din vagon neobservată. A mers repede, fără să se întoarcă şi fără să ridice ochii, până când a ajuns printre multe tarabe, căruţe, cai şi oameni care vorbeau într-o limbă necunoscută. A început să întrebe care-i drumul spre Gnadental şi multă vreme nimeni n-a părut să priceapă ce spune. Într-un târziu, un ţăran cu barba roşcată a desluşit în spusele ei denumirea coloniei şi s-a oferit s-o ducă. N-a păcălit-o, a adus-o: mai întâi cu bacul peste Volga, apoi cu căruţa pe malul stâng, până în Gnadental. Ca plată pentru drum a primit săculeţul pe care grijulia Tilda îl legase la brâul Klarei (fata nu