După ce s-a plimbat prin clasă o oră bună, poate chiar două, Bach şi-a dat seama că frisoanele şi oboseala îi trecuseră fără urmă. Şi-a scos ghetele şi a intrat în cameră, străduindu-se să nu facă scândurile să scârţâie. Respiraţia Klarei nu se auzea. Speriat că a dispărut sau că nici nu venise în cămăruţa lui întunecată, ci fusese doar o nălucire a febrei, s-a dus glonţ la fereastră, împleticindu-se şi răsturnând scaune, a dat deoparte perdelele… era acolo! Era acolo, o siluetă abia vizibilă sub pilotă, cu părul împrăştiat pe pernă şi chipul nedistingându-i-se în întuneric. A tresărit din cauza zgomotului, a întors capul spre perete şi a adormit la loc.

Bach n-a mai tras perdelele la loc. A ridicat încet un scaun şi l-a pus lângă pat. S-a aşezat. Şi-a sprijinit coatele pe genunchi, şi-a pus bărbia în deschizătura palmelor şi a început să se uite la Klara. Nu-i era somn, poziţia chircită, incomodă nu-l deranja.

Noaptea neagră, fără lună, s-a transformat într-o dimineaţă întunecoasă. Încet, din aerul de un albastru dens s-au desenat trăsăturile chipului Klarei: curbura urechii mici, linia obrazului, vârful sprâncenei. Aceste trăsături nedesluşite, încă scăldate în negură, tulburau mai puternic decât ar fi făcut-o un tablou clar – din ele se putea picta orice portret. Bach ar fi vrut să prelungească momentele de nedesăvârşire şi neştiinţă, să întârzie cât mai mult clipa întâlnirii, ba chiar şi-a amintit cu un fel de uşurare că e timpul să sune clopotul de ora şase.

Din fericire, dangătul clopotului n-a trezit-o pe Klara, şi Bach a mai stat o vreme lângă ea. Apropierea ei îl încălzea în mod uimitor – chiar şi-a descheiat haina la guler. A observat deodată că ţesătura era complet roasă pe margini, iar mânecile aveau nevoie să fie cârpite temeinic. Cu ochii altuia parcă, îşi vedea acum şi locuinţa: pereţii crăpaţi, nevăruiţi de mult, coşul umflat al sobei, care împărţea spaţiul în două, într-un colţ, o etajeră de răchită doldora de cărţi, cu un picior rupt, în locul căruia fusese pusă o piatră… E drept, ar fi trebuit să se ruşineze cu un asemenea cămin, şi altă dată s-ar fi ruşinat negreşit, s-ar fi ruşinat şi de vestonul ponosit, dar acum în sufletul lui nu era loc pentru jenă – atât de îngrijorat era de întâlnirea care-l aştepta.

Pe la opt, Klara nu se trezise, şi el s-a dus în jumătatea de clădire destinată clasei fără să-i fi văzut chipul. În pauza de la amiază nu s-a întors în camera lui – şi-a găsit zeci de ocupaţii în clasă: să facă focul în sobele care se răciseră, să stea de vorbă cu elevii, să lipească manuale rupte… Mâinile lui isprăveau treburi fără de sfârşit, buzele rosteau mii de cuvinte, dar urechile pândeau cu încordare ce se petrecea dincolo de perete. Acolo era linişte.

Când orele s-au încheiat, după ce l-a condus şi pe ultimul elev şi a încuiat uşa şcolii după el, Bach a vrut să se ducă în sfârşit la el, dar în loc de asta, fără să ştie de ce, s-a aşezat într-o bancă – din primul rând, „al măgarilor“ – şi a stat aşa, ştergându-şi din toate puterile de genunchi palmele umede, până când uşa locuinţei lui s-a deschis: a venit Klara la el.

Era frumoasă – orbitor de frumoasă, frumoasă peste măsură. Era imposibil ca numai datorită imaginaţiei Bach să-i perceapă trăsăturile ca fără de cusur: şi delicateţea pielii, şi mătasea părului, şi albastrul ochilor, şi spuzeala de pistrui de pe obraji. Şedea în bancă gârbovit, încremenit de această frumuseţe, neştiind ce să spună. Ea s-a apropiat şi s-a aşezat alături. Privirea ei atent cercetătoare l-a tulburat – i s-au aprins obrajii şi rădăcinile părului, a fost brusc copleşit de ruşine: nu din cauza vestonului amărât şi a locuinţei sărăcăcioase, ci mult mai rău – din cauza propriei fizionomii fleşcăite şi banale, a părului rar de pe cap şi a gâtului subţire, a expresiei ades rugătoare a ochilor, amintind de cea a unui câine. Bach şi-ar fi acoperit faţa roşie cu mâinile, dar şi-a amintit de unghiile murdare, necurăţate de trei zile, şi a lăsat rapid braţele în jos.

— Şi-acum, ce facem? a întrebat el neputincios, întorcându-şi faţa de la ea.

— Păi nu vă sunt soţie acum, domnule Schulmeister?

Bach s-a întors brusc, ca plesnit cu rigla peste spinare.

„Nu râde de mine, Klara!“ i-a venit să strige. „Uită-te la mine, uită-te cu atenţie!“ Era ispitit să sară în picioare, s-o ia de mână şi s-o ducă la fereastră. „Uită-te şi spune-mi sincer: aşa un soţ ţi-ai visat dumneata?“

În loc de asta, n-a făcut decât să deschidă şi să închidă gura, ca un caras scos din apă. E drept, ar fi trebuit să cadă în genunchi sau să-i sărute mâna sau să facă orice alt gest galant – în schimb, el doar a zâmbit temător, apoi s-a încruntat, a bălmăjit ceva neinteligibil, abia auzit, şi a pornit de-a-ndăratelea spre uşă. Proptindu-se cu spatele în ea, a împins-o cu fundul şi a ţâşnit afară să-l caute pe pastorul Händel.

Pastorul Adam Händel însă a refuzat să-i cunune pe tineri. Fata apărută nu se ştie de unde în locuinţa Schulmeister-ului părea atât de tânără, încât se ridicau îndoieli asupra legalităţii: avea într-adevăr şaptesprezece ani, aşa cum afirma? Nu purta asupra ei nici un act de identitate sau vreo altă hârtie care să-i confirme vârsta. Şi, mai ales, nu existau martori privind confirmarea pe care o primeşte fiecare tânăr colonist, şi nu avea nici o posibilitate de a se convinge asupra esenţei creştine pure a acestei tinere. Pastorul a discutat îndelung cu Klara, verificându-i cunoştinţele despre catehism; a ieşit de la acest examen palid, cu buzele strânse neîndurător; a recomandat să-i fie căutaţi neîntârziat părinţii şi să le fie înapoiată „copila nesăbuită“. Iar Klarei i-a poruncit să se mute deocamdată în casa parohială şi să locuiască acolo sub supravegherea bătrânei lui soţii până când i se