Bach, cu faţa şi gâtul roşii, încurcându-se monstruos în vorbire şi nepricepând nimic din ceea ce se petrecea cu el, a hotărât să-l uimească pe Händel pentru prima dată în viaţa lui şi a afirmat că tânăra va rămâne să locuiască în clădirea şcolii. Le-a propus să se ducă pe malul drept până nu începea îngheţul şi să se convingă de existenţa casei părinteşti a Klarei şi, poate, să-i dea de urmă lui Udo Grimm. Starostele Dietrich a refuzat însă: toată lumea ştia că e interzis să calci pe pământurile mânăstireşti, că munţii de pe malul drept sunt total inaccesibili, că acolo nu e decât o nesfârşită pădure deasă. De asemenea toată lumea ştia că Schulmeister-ul Bach avea ciudăţeniile lui, frizând uneori iraţionalul, aşa că vorbele lui nu erau credibile.

Vestea despre tânăra Fraulein care apăruse ca prin minune noaptea în Schulhaus şi îl vrăjise în asemenea hal pe Bach, încât acesta hotărâse să i se împotrivească pastorului însuşi a zdruncinat blândul Gnadental. Acum Schulmeister-ului i se socoteau toate: şi plimbările de seară fără ţintă, şi înclinaţia fermă spre singurătate, şi rătăcirile bezmetice pe furtună – tot ceea ce înainte se ierta şi se uita a fost scos din adâncurile memoriei şi rostit: „Mereu a fost un pic sărit, dar acum a înnebunit de tot!“ La gândul că o fată de vârstă nedeterminată, care ar fi putut să-i fie fiică, îşi petrece noapte de noapte în locuinţa lui, gospodinele din Gnadental au turbat: colonia vuia de discuţii despre îndoielnica Fraulein şi neruşinatul Schulmeister, care-i amăgise atâţia ani pe bunii gnadentalieni, făcându-i să creadă în inocenţa lui.

A doua zi după examinarea de către pastorul Händel, Bach a dus-o pe Klara la plimbare, ca să-i arate Gnadentalul şi locurile lui preferate. Acest plan s-a sfârşit trist: fiecare om pe care-l întâlneau, îndată ce-i zărea, trecea pe partea opusă a străzii, cât mai departe de perechea scandaloasă, apoi se oprea şi se uita la ei cu o curiozitate dezgustată, dar lacomă, cum s-ar fi uitat la o şopârlă cu două capete sau la un rac cu labe de animal în loc de cleşti. Femeile se adunau ciopor, clătinau din cap şi, atingându-şi obrajii una alteia cu volanele scufiilor, şuşoteau ceva, aruncând priviri cu tâlc spre cei doi. Înainte de a ajunge la a zecea curte de la Schulhaus, Klara l-a rugat să se întoarcă.

Din ziua aceea n-a mai ieşit din clădirea şcolii: stătea mereu în camera lui Bach, ascultând ce se petrecea afară. Când auzea huruitul unei căruţe care se apropia sau zvon de glasuri străine îşi ascundea faţa în palme; când căruţa se îndepărta şi oamenii treceau de şcoală şi-o ridica. Obrajii i-au devenit palizi şi traşi, linia gurii tot mai subţire şi mai tristă, în ochi, dimpotrivă, i-a apărut ceva rece şi neînfricat, de parcă ei ar fi trăit separat de corp şi ar fi aparţinut altcuiva, mult mai bătrân şi mai înţelept decât Klara.

Când un imbecil a hotărât să arunce în joacă o privire pe fereastră ca s-o vadă mai bine pe „faimoasa Fraulein“, Bach a încetat să tragă perdelele dimineaţa. Când cineva a aruncat în geam cu un bulgăre de pământ, a închis obloanele, şi acum în cameră era mereu semiîntuneric. În mod ciudat, asta-i plăcea lui Bach – penumbra îi amintea de prima noapte cu Klara.

La început a încercat s-o distreze cu conversaţii – despre cărţile citite, personaje istorice, metode ştiinţifice de versificaţie. Dar era de-ajuns să-i zărească privirea trist-întrebătoare, în care se citeau şi jale, şi speranţă, şi un soi de năzuinţă timidă, că sunetele i se poticneau în gât şi gândurile în cap. Se încurca, se bâlbâia, tăcea. Şi cărţile, şi conducătorii de oşti, şi monarhii, chiar şi cele mai minunate poeme erau acum nelalocul lor, neavenite; să găsească alte subiecte nu ştia. Totodată, nu-l părăsea senzaţia că cineva pândea de cealaltă parte a ferestrei, lipindu-şi urechea curioasă de vreo crăpătură a oblonului, încremenit în aşteptare. Astfel, bolboroseala lui fără rost se stingea, lăsând locul obişnuitului laconism. Se liniştea cu gândul că în casă sunt multe cărţi – Klara putea s-o ia pe oricare şi să-şi petreacă timpul citind: şi dimineaţa, când el era cu elevii în clasă, şi seara, când se întorcea în locuinţă şi şedea sprijinit recunoscător cu spatele de sobă, privind-o pe femeia iubită cu o adoraţie mută.

Speranţele năruite ale Klarei îi provocau o suferinţă nemărginită. Bach se simţea vinovat şi… fericit, nemăsurat de fericit: pentru că putea s-o vadă, s-o audă, şi câteodată, ajutând-o să scoată un ceaunaş din cuptor sau o carte de pe raft, chiar s-o atingă cu cotul. Îl durea s-o vadă şezând ore întregi pe pat, cu mâinile atârnând, cu ochii stinşi, dar o părticică a sufletului său se bucura de captivitatea ei – aşa, îi aparţinea numai lui. Îl întrista să audă reproşurile gnadentalienilor, se făcea mic şi se ofilea sub privirile lor dojenitoare, dându-şi seama de ambiguitatea comportamentului său şi fiind apăsat de ea; dar era de-ajuns să deschidă uşa şi să intre în cămăruţa deja îmbibată cu parfumul abia simţit al părului Klarei, să-i audă foşnetul rochiei, să-i zărească profilul înceţoşat de întuneric, şi gândurile despre vinovăţia lui piereau fără urmă, lăsând locul emoţiei şi inspiraţiei: alături de Klara se simţea plin de forţă, atotputernic, parcă se afla în centrul unei furtuni, parcă sângele îi era plin de electricitatea arzătoare a primăverii. Înţelegea că fata nu poate împărtăşi emoţia lui. Înţelegea şi că nu mai putea continua aşa – ceva trebuia să rupă această tramă absurdă, tergiversată.

Iar zvonurile creşteau ca aluatul în copaie. Dacă le răspândea cu intenţie vreun suflet rău sau dacă se iveau singure, cum se prindeau uneori păduchii până şi de cel mai cuviincios creştin, era greu de spus. Zvonurile erau bogate, variate şi conţineau amănunte atât de veridice, încât şi dacă nu voiai, le credeai! Se şoptea că pe